SPONCĂ, sponci, s. f. 1. (Mold.) Copcă; agrafă; cataramă. La umăr cu sponci și-ncheie o mantie roșe. MURNU, I. 200. Ici și colo a ei haină s-a desprins din sponci ș-arată Trupul alb în goliciunea-i, curăția ei de fată. EMINESCU, O. I 79. 2. (În expr.) Pe sponci = în cantitate mică, puțin; p. ext. pe terminate. Pe sponci vă împărtășeați din toate bunătățile și din toate plăcerile. PAS, Z. I 19. Uite eu, acasă, mănînc pe sponci, mai nimic. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 188. Proviziile noastre erau pe sponci. BART, S. M. 98. Cum treci Siretul, apa-i rea și lemnele pe sponci. CREANGĂ, A. 125. – Pl. și: (rar, 1) sponciuri (ODOBESCU, S. A. 137).