2 intrări

28 de definiții

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

SPANIOL, -Ă, spanioli, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația Spaniei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Spaniei sau spaniolilor (1), referitor la Spania ori la spanioli; spaniolesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de spanioli (1). [Pr.: -ni-ol] – Din fr. espagnol, it. spagnolo (după Spania).

spaniol, ~ă smf [At: URECHE, L. 161 / P: ~ni-ol / V: (înv) ~oa a, sf, ~or, is~, ișp~, șp~ (S și: șpagnol), (îvr) spenior / Pl: ~i, ~e / E: fr espagnol, it spagnolo] 1 smf Persoană care face parte din populația de baza a Spaniei Si: (liv) hispanic. 2 smp Popor care trăiește în Spania Si: (liv) hispanic. 3-4 a Care aparține Spaniei sau populației ei Si: (liv) hispanic, (înv) spaniolesc (1-2). 5-6 a Privitor la Spania sau la populația ei Si: (liv) hispanic, (înv) spaniolesc (3-4). 7-8 smf, a (Persoană) originar(ă) din Spania Si: (liv) hispanic, (înv) spaniolesc (5). 9 a (Îs) Gripă ~ă Formă de gripă forte gravă, contagioasă, răspândită din Spania pe întregul glob, după primul război mondial. 10 sf Limba vorbită de spanioli (2) și de unele popoare din America Latină Si: (limba) spaniolească (6). 11-12 sf, a (Asr; îf ~oală) (Oaie sau varietate de oi) spancă (1-2). 13-14 sf, a (Găină sau rasă de găini) cu penele de culoare neagră cu reflexe metalice, cu bărbia albă și bună ouătoare.

SPANIOL, -Ă, spanioli, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Spaniei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Spaniei sau spaniolilor (1), privitor la Spania sau la spanioli, originar din Spania; spaniolesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de spanioli (1). [Pr.: -ni-ol] – Din fr. espagnol, it. spagnolo (după Spania).

SPANIOL1, -Ă, spanioli, -e, adj. Care este propriu spaniolilor, al spaniolilor, de spanioli; (provenit) din Spania; al Spaniei. S-a întîmplat ca tocmai în lagărul lor din Germania să fie anunțată o vizită a unor gazetari elvețieni, olandezi, danezi, spanioli, suedezi. C. PETRESCU, Î. II 66.

SPANIOL2, -Ă, spanioli, -e, s. m. și f. Persoană făcînd parte din populația de bază a Spaniei sau originară din Spania.

SPANIOL, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Spania. II. s. f. 1. limbă romanică vorbită în Spania și în toate țările Americii Centrale și de Sud, cu excepția Braziliei. 2. un fel de eșarfă care acoperă capul femeilor spaniole. (după fr. espagnol, it. spagnolo)

SPANIOL2 ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Spaniei sau este originară din Spania. /<fr. espagnol, it. spagnola

SPANIOL1 ~ă (~i, ~e) Care aparține Spaniei sau populației ei; din Spania. [Sil. -ni-ol] /<fr. espagnol, it. spagnola

*spaniól, -ă adj. (fr. Espagnol, it. Spagnuolo, sp. Español). Locuitor din Spania saŭ originar de acolo. Adj. Al Spaniiĭ saŭ al Spaniolilor. – Și Isp-.

spaniolesc, ~ească a [At: ANON. CAR. / P: ~ni-o~ / V: spenioresc / Pl: ~ești / E: spaniol + -esc] 1-5 a (Înv) Spaniol (3-6, 8). 6 sf Limba spaniolă (10).

spanior, ~ă smf, a vz spaniol

SPANIO f. mai ales art. Limba spaniolilor. /<fr. espagnol, it. spagnuola

spaniol(esc) a. ce ține de Spania sau de Spanioli.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

spaniol (desp. -ni-ol) adj. m., s. m., pl. spanioli; adj. f., s. f. spanio, pl. spaniole

spaniol (-ni-ol) adj. m., s. m., pl. spanioli; adj. f., s. f. spaniolă, pl. spaniole

spaniol s. m., adj. m. (sil. -ni-ol), pl. spanioli; f. sg. spaniolă, g.-d. art. spaniolei, pl. spaniole

spanio (limbă) (desp. -ni-o-) s. f., g.-d. art. spaniolei

spanio (limbă) (-ni-o-) s. f., g.-d. art. spaniolei

spanio (limba) s. f. (sil. -ni-o-), g.-d. art. spaniolei

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

SPANIOL adj. (livr.) hispanic, (înv.) spaniolesc.

SPANIOL adj. (livr.) hispanic, (înv.) spaniolesc.

Dicționare etimologice

Explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

spaniol (-lă), adj. – Care ține de Spania sau de locuitorii ei. It. spagnuolo.Der. spaniolesc, adj. (spaniol); spaniolește, adv. (în spaniolă); spancă, s. f. (varietate de oi provenind din Spania), din rus. španka.

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

SPANIO s. f. (cf. fr. espagnole, it. spagnolo – după Spania): limbă romanică din grupul occidental, vorbită în Spania, aproape în toate țările Americii de Sud și ale Americii Centrale (cu excepția Braziliei – unde se vorbește portugheza, Guyanelor – unde se vorbește engleza, franceza și olandeza, și a statului Haiti – unde se vorbește franceza), în Mexic, în sudul S.U.A. și în insulele Filipine (parțial). Este una dintre limbile internaționale actuale. Se caracterizează prin ortografie mai simplă decât a portughezei; semne de întrebare și de exclamare puse la începutul și la sfârșitul propozițiilor (cele de la început în poziție răsturnată); elemente lexicale arabe (foarte numeroase), italiene, provensale și franceze (cele arabe între secolele al VIII-lea – al XV-lea); folosirea unui auxiliar dublu – estar (< lat. stare) și ser (< lat. esse); folosirea subiectului după verb etc. Trebuie spus că prin intermediul s. civilizația arabă a devenit cunoscută Europei și a avut o mare influență asupra culturii acesteia în evul mediu (termeni nenumărați din matematică, astronomie, medicină și filosofie s-au răspândit în toate țările Europei, mulți dintre ei devenind termeni internaționali). Este atestată prin documente din secolul al XII-lea; printre acestea a rămas celebru Cidul (El Poema del Mio Cid), epopee populară scrisă în 3730 de versuri, în care sunt evocate luptele împotriva maurilor, conduse de eroul național spaniol Rodrigo Ruy Diaz de Bivar, supranumit de arabi El Cid („domnul”). Datorită descoperirii Americii în secolul al XV-lea și colonizării acesteia de către spanioli, limba spaniolă a căpătat cea mai mare extindere dintre toate limbile romanice. În acel secol și în secolul următor (al XVI-lea) s-a fixat limba literară spaniolă, pe baza dialectului castilian, dialect de centru (de aici și folosirea – alături de termenul de lengua espagñola – a termenului de lengua castellana „limba castiliană”), în care s-a dezvoltat o literatură bogată, ajunsă la apogeu la începutul secolului al XVII-lea prin operele unor scriitori de renume mondial ca Lope de Vega, Cervantes și Calderón de la Barca. S. dispune de trei grupuri de dialecte, dintre care cele mai importante sunt: în grupul de nord, dialectele asturian, leonez și aragonez; în grupul de centru, dialectul castilian și în grupul de sud, dialectul andaluz. Structura s. americane, vorbită în America de Sud, în America Centrală și în Mexic, este în esență aceeași cu structura s. vorbite în Europa. Ea a păstrat unele elemente arhaice și dialectale (cum ar fi pronunțarea spirantă interdentală θ – notată c sau z – ca un s, fenomen generalizat denumit seseo), dar a introdus și inovații proprii, cum sunt transformarea lui e neaccentuat în i (cf. vestido > vistido „îmbrăcăminte”); trecerea lui l palatal (notat ll) la y; modificarea sensurilor unor cuvinte; înlocuirea formei de persoana a II-a plural vosotros, a pronumelui personal, cu forma pronumelui de politețe Usted și a formei de persoana a II-a singular tu, a pronumelui personal, cu forma de persoana a II-a plural vos, a aceluiași pronume; folosirea formei neaccentuate de acuzativ lo, a pronumelui personal, în locul formei le, atât pentru lucruri cât și pentru persoane etc. S. americană este mai unitară în forma scrisă decât în forma vorbită, care prezintă mai multe variante, create prin influența, pe etape, a diverselor limbi indiene existente în țările din aceste zone. Astfel, în prima etapă (a așezării spaniolilor pe coastele Americii), s. a împrumutat cuvintele din limbile indiene araucană și caraibi; în a doua etapă (în timpul expediției lui Cortez în Mexic), ea a împrumutat cuvinte din limba indiană nahuatl (aztecă); în a treia etapă (după cucerirea Perului și a Boliviei), împrumuturile s-au făcut din limba indienilor incași quechua. Trebuie spus că cea mai apropiată de forma s. europene este s. vorbită în Peru, deoarece poziția de centru cultural al imperiului colonial spaniol, pe care o avea această țară (cu școli și universități), a favorizat păstrarea mai bine a aspectului literar al acestei limbi. Totuși, în lexicul ei există destule cuvinte împrumutate din limbile indienilor incași quechua. Aceeași influență o constatăm și în limba spaniolă vorbită în Bolivia. În lexicul s. vorbite în Chile și într-o parte a Argentinei s-a exercitat influența limbii indiene araucană. Foarte multe cuvinte din limba indiană guarani au fost împrumutate de s. vorbită în Paraguay, Uruguay și Argentina (în Paraguay, unde indienii guarani reprezintă jumătate din populația țării, s. este concurată chiar de limba acestora, care este vorbită de cercuri largi de muncitori, comercianți și intelectuali). Nici s. vorbită în Mexic nu este lipsită de influența limbii indienilor; în lexicul și fonetica ei se constată destule elemente din limba indiană nahuatl (aztecă). Pentru s. vorbită în Cuba este vizibilă influența limbii negrilor africani, aduși ca robi pe plantațiile din insulă, iar pentru s. vorbită în Argentina și în Guyana nota caracteristică în lexic este dată de elementele împrumutate din limbile emigranților europeni: în prima, din italiană, iar în a doua, din franceză, olandeză și engleză.

Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

SPANIOL, -Ă (după fr. espagnol) s. m. și f., adj. 1 S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca națiune pe terit. Spaniei. Mai trăiesc în America Latină, S.U.A., Franța și Filipine. De religie catolică. ♦ Persoană care aparține acestui popor sau este originară din Spania. 2. Adj. Care aparține Spaniei sau spaniolilor (1), referitor la Spania sau la spanioli. ◊ Artă s. = artă dezvoltată pe terit. Spaniei. Cele mai vechi manifestări datează din Preistorie (grotele pictate de la Altamira), păstrându-se și vestigii de artă feniciană, grecească, celtică, romană, vizigotă ca și paleocreștină. Între sec. 8 și 15. în partea sudică a Pen. Iberice înflorește arta arabă (Moscheea din Córdoba, Alcazarul din Sevilla, Alhambra din Granada). În N pătrunde arta romanică începând din sec. 11 (catedralele din Santiago de Compostela, Ripoll, Zamora, biserica San Isidoro din León), apoi între sec. 12 și 15 goticul (catedralele din Toledo, Burgos, Barcelona, Gerona, Sevilla, palatul din Segovia). Adoptarea în arhitectură a unor elemente ale artei arabe a determinat crearea sitlului „mudejar” (sinagoga din Córdoba, biserica San Maria la Blanca din Toledo, castelul din Medina del Campo, clopotnița catedralei din Teruel). La sfârșitul sec. 15, fuziunea cu elementele decorative italiene a dus la formarea unei arhitecturi foarte bogat ornamentate, denumită „stil plateresc” (colegiul Santa Cruz din Valladolid palatul Monterrey și fațada principală a Universității din Salamanca). Renașterea se manifestă în a doua jumătate a sec. 16 și în sec. 17 (palatul lui Carol al V-lea în în Alhambra din Granada, palatul Escorial, biserica Encarnación din Madrid, primăria din León). Pictorii Juan de Juanes, Luis de Morales, El Greco, Ribera, Zurbarán, Murillo, Velásquez, sculptorii Alonso Berruguete, Juan Martinez Montañés, Alonso Cano sunt, în sec. 16 și 17, merile figuri ale a.s. În arhitectură, stilul churrrigueresc ajunge la o decorație luxuriantă, excesivă, în vreme ce barocul propriu-zis se manifestă, la sfârșitul sec. 17 și în prima jumătate a sec. 18, într-o serie de contrucții (noua catedrală din Lerida, palatul San Telmo din Sevilla, palatul regal din Madrid). Personalitatea covârșitoare a picturii sec. 18 esre Goya. În a doua kumătate a sec. 19 se reiau stilurile în arhitectură. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, personalități ca A. Gaudi (în arhitectură), J. Gris, J. Miró, P. Picasso și S. Dali (în pictură) aduc o contribuție importantă la arta universală. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană, din familia romanică grupul ibero-romanic, vorbită de spanioli; este limbă oficială în toate țările Americii Centrale și Americii de Sud, exceptând Brazilia. Este cea mai importantă limbă romanică din punctul de vedere al numărului de vorbitori (c. 425 mil., 2005) și al expansiunii terit. Este limbă de lucru la O.N.U. Structura dialecticală este foarte bine conturată de dialectele castilian, asturian, leonez, aragonez, andaluzian. Cele mai vechi texte sunt două glose romanice din sec. 10 și o notă de cheltuieli din mănăstirea Rozuela (anul 980). Primele texte literare sunt strofe finale ale unor compoziții lirice arabe sau ebraice (sec. 11-12), dar în special „Cantar de mio Cid” (păstrat într-un singur manuscris copiat la 1307). În această epocă cele mai folosite în literatură erau dialectele aragonez și leonez; de la sfârșitul sec. 15 se impune dialectul castilian. Etapele de evoluție a limbii spaniole sunt: preclasică (sec. 10-15), clasică (15-17), modernă (din 1680) Alfabet latin, bazat pe principiul fonetic, cu unele particularități. Este singura limbă care are semnele ! și ? puse și la începutul propoziției, dar răsturnate. Accentul marchează abaterile de la regulă. Prin spaniolă au pătruns în Europa cuvinte amerindiene; din spaniolă s-au dezvoltat idiomuri creole vorbite în America de Sud; multe cuvinte spaniole au intrat în limbile amerindiene.

RĂZBOIUL DE INDEPENDENȚĂ A COLONIILOR SPANIOLE DIN AMERICA (1810-1826), război de eliberare purtat de coloniile spaniole din America împotriva metropolei. În cursul războiului, care a evidențiat calitățile militare ale lui Simón Bolívar (conducătorul armatelor populare din nordul Americii de Sud) și ale lui José de San Martin (conducătorul armatelor populare din sudul Americii de Sud), întreg terit. Americii Latine (cu excepția Cubei și Puerto Rico-ului) a fost eliberat de sub dominația spaniolă, constituindu-se actualele state latino-americane. Brazilia, care era colonie portugheză, n-a participat la acest război; ea și-a proclamat independența în 1822.

Intrare: spaniol (adj.)
spaniol1 (adj.) adjectiv
  • silabație: spa-ni-ol info
adjectiv (A1)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • spaniol
  • spaniolul
  • spaniolu‑
  • spanio
  • spaniola
plural
  • spanioli
  • spaniolii
  • spaniole
  • spaniolele
genitiv-dativ singular
  • spaniol
  • spaniolului
  • spaniole
  • spaniolei
plural
  • spanioli
  • spaniolilor
  • spaniole
  • spaniolelor
vocativ singular
plural
Intrare: spaniol (s.m.)
  • silabație: spa-ni-ol info
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • spaniol
  • spaniolul
  • spaniolu‑
plural
  • spanioli
  • spaniolii
genitiv-dativ singular
  • spaniol
  • spaniolului
plural
  • spanioli
  • spaniolilor
vocativ singular
  • spaniolule
  • spaniole
plural
  • spaniolilor
spanior
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
șpaniol
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
spenior
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

spaniol, spanioadjectiv

  • 1. Care aparține Spaniei sau spaniolilor, referitor la Spania ori la spanioli. DEX '09 DEX '98 DLRLC MDN '00
    • format_quote S-a întîmplat ca tocmai în lagărul lor din Germania să fie anunțată o vizită a unor gazetari elvețieni, olandezi, danezi, spanioli, suedezi. C. PETRESCU, Î. II 66. DLRLC
etimologie:

spaniol, spaniolisubstantiv masculin
spanio, spaniolesubstantiv feminin

  • 1. Persoană care face parte din populația Spaniei sau este originară de acolo. DEX '09 DEX '98 DLRLC MDN '00
    sinonime: spanioloaică
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.