soapă sf vz sopă

sopă sf [At: (a. 1790) IORGA, S. D. XVI, 366 / V: ~oapă / Pl: ~pe, (rar) ~pi sm / E: tc sopa] 1 (Înv) Ghioagă (1). 2 (Olt) Ciomag cu o măciucă în cap pe care îl poartă ciobanii.

șop¹ i vz șopa

șopa i [At: TEODOREANU, M. U. 66 / V: (reg) șop / E: fo] (Reg; rep) Cuvânt care redă zgomotul făcut de cineva care vorbește cu voce scăzută.

șopă sf [At: PONTBRIANT, D. / Pl: ~e / E: fr chope] (Îvr) 1-2 Șopină (1-2).

ȘOPA interj. (Numai repetat) Onomatopee care redă șoptitul cuiva. Neghiniță intră în urechea dreaptă a împăratului și șopa, șopa, șopa... DELAVRANCEA, la TDRG.

ȘOPĂ, șope, s. f. (Regional) Măciucă scurtă și groasă; ghioagă. Ce te-aș măsura eu cu șopa, ca-n vremea ienicerilor. ALECSANDRI, T. 1332.

ȘOPĂ, șope, s. f. (Reg.) Măciucă scurtă și groasă; ghioagă.

ȘOPA interj. pop. (se folosește, de obicei repetat, pentru a reda zgomotul produs de vorbirea în șoaptă). /Onomat.

sopă f. bâtă scurtă și groasă garnisită la cap cu fier: ce te aș măsura cu sopa! [Turc. SOPA].

sópă f., pl. e (turc. [bg. strb.] sopa). Vechĭ. Azĭ Arg. Bîtă, ciomag (Beld. 3403 și 3960). V. peleacă.

șópa-șópa interj. care arată șoapta: ĭa culcați-vă, măĭ, și nu maĭ tot șopa-șopa la capu meŭ!

!șopa-șopa/șopa, șopa/șopa, șopa, șopa interj,

șopa-șopa/șopa, șopa interj.

șopa-șopa (șopa, șopa) interj.

SOPĂ s. v. ghioagă.

sopă s. v. GHIOAGĂ.

sopă (-pe), s. f. – Buzdugan. Tc. sopa (Șeineanu, II, 326ș Lokotsch 1925). Sec. XIX, înv.

șop interj. – Indică ideea de șușoteală. Creație expresivă, se folosește mai ales în forma șopa-șopa, uneori și șopîc(-șopîc). – Der. șopăi (var. șopoi, șopocăi, șopăcăi), vb. (a șușoti); șopăit (var. șopocăit), s. n. (șușotit); șopăială (var. șopîcăială), s. f. (șușotit); șopîrcăi, vb. (Mold., a fraieri, a linguși); șopîrcăială, s. f. (lingușeală); șopoti, vb. (a șușoti), probabil contaminat cu sl. šiputati, slov. šepetati, rut. šepotaty, šopotity, bg. šupotja, deși unele din aceste forme ar putea proveni din rom.; șopot, s. n. (susur, murmur), mr. șoput „șiroi”, megl. șopit, cf. sl. šapŭtŭ, šopotŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 387; Tiktin; Rosetti, III, 52), bg. šepot, sb. šopot; șipot, s. n. (șovoi, izvor), var. de la cuvîntul anterior; șopti, vb. (a șușoti, a murmura), var. de la șopoti care se întilnește cu sl. šop(s)ti „a sufla în flaut”, sb. šaptati „a șușoti”, rus. šeptati; șoaptă, s. f. (murmur), deverbal; șopteală, s. f. (șușoteală); șoptit, s. n. (murmur); șoptitor, adj. (murmurător); șoroboti, vb. (Mold., a șușoti), de la șopoti, cu r infix (după Scriban, legat de rus. šorošiti „a gîfîi”); șoroboteală, s. f. (șușotit).

șopă, șope, s.f. (înv.) șopină (v.).