SONORITATE, sonorități, s. f. 1. Faptul de a fi sonor. Capacitatea sunetelor de a diferenția sensul cuvintelor este condiționată de formarea și sonoritatea lor. MACREA, F. 28. ♦ Muzicalitate. Începu să citească... un șir lung de strofe de o sonoritate și de un efect ritmic fermecător. VLAHUȚĂ, O. A. II 99. [Dan] își da seama... de sonoritatea și modulațiile glasului. id. ib. III 64. ♦ (Mai ales la pl.) Sunet (caracteristic). Muzicanții cîntau, cu sonorități adînci, romanțe ungurești. VORNIC, P. 145. Uneori se apropia de linia dunelor de nisip, ca să asculte, în adierea vîntului, sonorități de orgă vibrînd în depărtare. BART, E. 316. 2. Proprietatea unor corpuri de a propaga și a amplifica sunetele; rezonanță. O veche vioară, a cărei binefăcătoare sonoritate... ne mîngîie sufletul. CARAGIALE, N. F. 16.