11 definiții pentru sonet

SONÉT, sonete, s. n. Poezie cu formă prozodică fixă, alcătuită din 14 versuri repartizate în două catrene cu rimă îmbrățișată și două terține cu rimă liberă. – Din fr. sonnet, it. sonetto.

SONÉT, sonete, s. n. Poezie cu formă prozodică fixă, alcătuită din 14 versuri repartizate în două catrene cu rimă îmbrățișată și două terține cu rimă liberă. – Din fr. sonnet, it. sonetto.

SONÉT, sonete, s. n. Poezie lirică cu formă fixă, alcătuită din două catrene cu rima îmbrățișată și două terține cu rima liberă, ultimul vers conținînd, de obicei, o concluzie, o subliniere expresivă a sentimentului dominant. Cinci sonete Am scris, cum vezi, pînă acum. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 22. Se zice, și s-a zis că-i un secret Al artei... Să știi să faci o odă unei babe, Și, fără fond, să faci un bun sonet. COȘBUC, P. II 267. Una din aceste dame se ocupă de literatură de cînd un poet romîn i-a adresat un sonet. BOLINTINEANU, O. 355.

sonét (poezie) s. n., pl. sonéte

SONÉT s.n. Poezie lirică cu formă fixă, alcătuită din 14 versuri endecasilabice grupate în două catrene cu rima îmbrățișată și două terține cu rima liberă, ultimul vers cuprinzând ideea dezvoltată în poezie. [Cf. fr. sonnet, it. sonnetto].

SONÉT s. n. poezie lirică cu formă fixă, din 14 versuri endecasilabice grupate în două catrene cu rima îmbrățișată și două terține cu rima liberă. (< fr. sonnet, it. sonetto)

SONÉT ~e n. Poezie lirică cu formă fixă, compusă din paisprezece versuri grupate în două strofe catrene și două terțene. /<fr. sonnet, it. sonneto

sonet n. poezie compusă din 14 versuri grupate în două cuatrine și două terține: sonetele lui Petrarca.

*sonét n., pl. e (fr. sonnet, d. it sonetto, dim. d. suono, sunet). Poezie compusă din 14 versurĭ împărțite în 2 strofe de cîte 4 versurĭ și 2 de 3: celebre sonete aŭ compus Petrarca, Ronsard, Eminescu.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

SONÉT (‹ fr., it.) s. n. Poezie cu formă prozodică fixă (14 versuri repartizate în două catrene cu rimă îmbrățișată și două terține cu rimă liberă). Primii autori de s. în sec. 13 în Italia (școala siciliană) și Franța (trubadurii provensali). Au scris s. Dante, Petrarca, Shakespeare, Baudelaire, iar în literatura română Gh. Asachi, Eminescu, Macedonski, N. Codreanu, V. Eftimiu, V. Voiculescu ș.a.

Intrare: sonet
sonet
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular sonet sonetul
plural sonete sonetele
genitiv-dativ singular sonet sonetului
plural sonete sonetelor
vocativ singular
plural