12 definiții pentru sonet


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

SONÉT, sonete, s. n. Poezie cu formă prozodică fixă, alcătuită din 14 versuri repartizate în două catrene cu rimă îmbrățișată și două terține cu rimă liberă. – Din fr. sonnet, it. sonetto.

SONÉT, sonete, s. n. Poezie cu formă prozodică fixă, alcătuită din 14 versuri repartizate în două catrene cu rimă îmbrățișată și două terține cu rimă liberă. – Din fr. sonnet, it. sonetto.

sonet [At: HELIADE, O. II, 157 / Pl: ~e / E: fr sonnet, it sonneto] 1 Poezie lirică cu formă fixă, alcătuită din 14 versuri grupate în două catrene cu rima îmbrățișată și două terține cu rima liberă.

SONÉT, sonete, s. n. Poezie lirică cu formă fixă, alcătuită din două catrene cu rima îmbrățișată și două terține cu rima liberă, ultimul vers conținînd, de obicei, o concluzie, o subliniere expresivă a sentimentului dominant. Cinci sonete Am scris, cum vezi, pînă acum. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 22. Se zice, și s-a zis că-i un secret Al artei... Să știi să faci o odă unei babe, Și, fără fond, să faci un bun sonet. COȘBUC, P. II 267. Una din aceste dame se ocupă de literatură de cînd un poet romîn i-a adresat un sonet. BOLINTINEANU, O. 355.

SONÉT s.n. Poezie lirică cu formă fixă, alcătuită din 14 versuri endecasilabice grupate în două catrene cu rima îmbrățișată și două terține cu rima liberă, ultimul vers cuprinzând ideea dezvoltată în poezie. [Cf. fr. sonnet, it. sonnetto].

SONÉT s. n. poezie lirică cu formă fixă, din 14 versuri endecasilabice grupate în două catrene cu rima îmbrățișată și două terține cu rima liberă. (< fr. sonnet, it. sonetto)

SONÉT ~e n. Poezie lirică cu formă fixă, compusă din paisprezece versuri grupate în două strofe catrene și două terțene. /<fr. sonnet, it. sonneto

sonet n. poezie compusă din 14 versuri grupate în două cuatrine și două terține: sonetele lui Petrarca.

*sonét n., pl. e (fr. sonnet, d. it sonetto, dim. d. suono, sunet). Poezie compusă din 14 versurĭ împărțite în 2 strofe de cîte 4 versurĭ și 2 de 3: celebre sonete aŭ compus Petrarca, Ronsard, Eminescu.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

sonét (poezie) s. n., pl. sonéte


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

SONET (< fr. sonnet ; it. sonetto, sunet mic) Poezie cu formă fixă, alcătuită din 14 versuri, două catrene și două terține, catrenele avînd rimă îmbrățișată, iar terținele rimă liberă, variată. Versul ultim al sonetului cuprinde o formă adesea sentențioasă, o concluzie a întregului cuprins al poeziei. Versul sonetului românesc și al celui italian are măsura de unsprezece silabe și ritmul iambic, denumit endecasilab iambic, al sonetului francez de 12 silabe (alexandrin), iar al celui englez de 10 silabe. Apărut în secolul al XIII-lea, în poezia trubadurilor francezi, sonetul a fost folosit de poeții Renașterii italiene (Dante, Petrarca), răspîndindu-se apoi, în secolul al XVI-lea, în restul Europei. Alături de sonetul regulat sau clasic a mai fost cultivat și sonetul neregulat, cum sînt sonetele lui Shakespeare, alcătuite din trei catrene cu rime alternative, diferite în fiecare catren. Există și sonete în structura cărora terținele preced catrenele (sonet inversat). Cel mai folosit însă este acela în care terținele succed catrenelor. Ex. a S-a stins viața falnicei Veneții, b N-auzi cîntări, nu vezi lumini de baluri, b Pe scări de marmură, prin vechi portaluri, a Pătrunde luna înălbind pereții. b Okeanos se plînge pe canaluri, a El numa-n veci e-n floarea tinereții a Miresei dulci i-ar da suflarea vieții, b Izbește-n ziduri vechi sunînd din valuri. c Ca-n țintirim tăcere e-n cetate; d Preot rămas din a vechimii zile, c San Marc sinistru miezul nopții bate. d Cu glas adînc, cu graiul de Sibile, c Rostește lin, în clipe cadențate: d „Nu-nvie morții – e-n zadar, copile.” (M. EMINESCU, S-a stins viața) a Apărătorul datinei române b Și-a apucat fermecătoarea-i pană b Și-a-ncremenit în bronz ca o icoană a Uitată-n vremi și-n cronice bătrîne. b Iar razele privirii lui stăpîne, a Lucesc, de foc, în noaptea diafană, a De-ți pare ca o glorie romană b Profetul sfînt al vremilor de mîine. c Și soclul se-nfioară de mîndrie c Și toată strămoșeasca bărbăție d S-aprinde-n nimb pe fruntea lui vitează! e Priviți-l toți! Ca un stindard de fală e Îi flutură mantaua triumfală, d Sub razele de lună ce-l veghează. (M. CODREANU, Statuia lui Miron Costin)


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

SONÉT (< fr., it.) s. n. Poezie cu formă prozodică fixă (14 versuri repartizate în două catrene cu rimă îmbrățișată și două terține cu rimă liberă). Primii autori de s. în sec. 13 în Italia (școala siciliană) și Franța (trubadurii provensali). Au scris s. Dante, Petrarca, Shakespeare, Baudelaire, iar în literatura română Gh. Asachi, Eminescu, Macedonski, N. Codreanu, V. Eftimiu, V. Voiculescu ș.a.

Intrare: sonet
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • sonet
  • sonetul
  • sonetu‑
plural
  • sonete
  • sonetele
genitiv-dativ singular
  • sonet
  • sonetului
plural
  • sonete
  • sonetelor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

sonet

  • 1. Poezie cu formă prozodică fixă, alcătuită din 14 versuri repartizate în două catrene cu rimă îmbrățișată și două terține cu rimă liberă.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN attach_file 3 exemple
    exemple
    • Cinci sonete Am scris, cum vezi, pînă acum. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 22.
      surse: DLRLC
    • Se zice, și s-a zis că-i un secret Al artei... Să știi să faci o odă unei babe, Și, fără fond, să faci un bun sonet. COȘBUC, P. II 267.
      surse: DLRLC
    • Una din aceste dame se ocupă de literatură de cînd un poet romîn i-a adresat un sonet. BOLINTINEANU, O. 355.
      surse: DLRLC

etimologie: