SOLIE, solii, s. f. (Învechit) 1. Însărcinare încredințată unui sol; misiune. Și frate-meu ca împărat Mi-a dat mie solie Să merg la broaște nempăcat. EMINESCU, O. IV 74. Eu mă-ntorc, te las cu domnul, solia mi-am împlinit. NEGRUZZI, S. I 124. Masă mare-a fost întinsă Și de mari boieri coprinsă, De boierii sfatului, Stîlpii Țarigradului, Sfetnicii-mpăratului, Trimeși la domn cu solie De la nalta-mpărăție. TEODORESCU, P. P. 501. ◊ Expr. A-și da solia = a expune obiectul misiunii sale, a-și îndeplini însărcinarea de sol; a expune rezultatul misiunii, a da raportul. El, venind în fapt de seară Pe pămînt și-a dat solia. «N-o să-l iau» răspunse Lia Mîndrului voinic. COȘBUC, P. II 83. Ei, copile, ce ispravă ai făcut? Cîte suflete mi-ai arvunit? Dă-ți solia! CREANGĂ, P. 145. Să ne dăm soliile, Să ne spunem poruncile. TEODORESCU, P. P. 163. (Fig.) Porumbei prea frumușei, Ce cătați, ce trepădați? Voi solia să vă dați. PĂSCULESCU, L. P. 17. ♦ Fig. Menire. Națiile ca și oamenii... își au solia lor pe pămînt. KOGĂLNICEANU, S. A. 44. 2. (Concretizat) Veste, mesaj, înștiințare pe care o aduce un sol, un trimis. Vei afla că solia mea are să-ți aducă veselie. ISPIRESCU, L. 288. Urmărind pe ceruri limpezi cum plutește-o ciocîrlie, Tu ai vrea să spui să ducă către dînsul o solie. EMINESCU, O. I 82. 3. Grup de persoane trimise ca soli; ambasadă. Zilele-astea, mîine poate, e-așteptată o solie Care pe-Anca o va cere pentru Stareț de soție. DAVILA, V. V. 119. Respectați solia, căpitanii mei! BOLINTINEANU, O. 37.