SMERIRE s. f. (Învechit) Faptul de a (se) smeri; atitudine umilă, cucernică, evlavioasă. Cu smerire pe la icoane se-nchina. NEGRUZZI, S. II 144. ♦ Supunere, îngenunchere, înfrîngere. Europa întreagă se înveseli... aflînd smerirea lui Sinan, acel dușman cumplit și neîmpăcat ce mult o îngrijise. BĂLCESCU, O. II 137.