SLOVEN, -Ă, sloveni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația Sloveniei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Sloveniei sau slovenilor (1), referitor la Slovenia ori la sloveni. ♦ (Substantivat, f.) Limbă slavă meridională vorbită de sloveni. – Din sb. sloven.

sloven, ~ă [At: DDRF / Pl: ~i, ~e / E: fr slovène] 1 smf Persoană care face parte din populația de bază a Sloveniei Si: (ltî) noric¹, slovean (9), (îvr) noricean. 2-3 smf, a (Persoană) originar(ă) din Slovenia. Si: (ltî) noric¹, slovean (10), (îvr) noricean 4 smp Popor care locuiește în Slovenia Si: (ltî) noric¹, slovean (12), (îvr) noricean. 5-6 a Care aparține Sloveniei sau populației ei Si: (înv) slovean (13-14). 7-8 a Privitor la Slovenia sau la populația ei Si: (înv) slovean (15-16). 9 sf Limbă slavă meridională vorbită de sloveni. 10-11 smp (Înv) Slav (1-2). 12-15 a (Înv) Slav (5-8).

SLOVEN, -Ă, sloveni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Sloveniei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Sloveniei sau populației ei, privitor la Slovenia sau la populația ei. ♦ (Substantivat, f.) Limbă slavă meridională vorbită de sloveni. – Din scr. sloven.

SLOVEN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Slovenia. ◊ (s. f.) limbă slavă meridională vorbită de sloveni. (< fr. slovène)

SLOVEN¹ ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Sloveniei sau este originară din Slovenia. /<fr. Slovene

SLOVEN² ~ă (~i, ~e) Care aparține Sloveniei sau populației ei; din Slovenia. /<fr. slovene

slovean, ~ă [At: (a.1688) GCR I, 280/15 / Pl: ~eni, ~ene / E: vsl словѣнинъ] 1-2 smp (Înv) Slav (1-2). 3-4 smf (Înv) Slav (3-4). 5-8 a (Îdt) Slav (5-8). 9-10 smf Sloven (1-2). 11 smp Sloven (4). 12-16 a (Îdt) Sloven (3, 5-8).

sloveni [At: CARTE TREB. II, 62/1 / V: (îrg) ~omni, (înv) ~vni, (reg) ~ogni, scl~ / Pzi: ~nesc / E: slovni cf slv сълогиіа] 1 vt(a) (Asr; c. i. cuvinte, texte, inscripții, documente etc.) A silabisi (3). 2 vt(a) (Îrg; îf slomni) A îngăima. 3 vt(a) (Îrg; îaf) A șopti. 4 vt(a) (Mun) A încerca să învețe. 5 vt(a) (Mun) A începe să priceapă. 6-7 vt(a) (Mun; c. i. melodii, cântece etc.) A încerca să descifreze sau să deprindă. 8 vr (Mun; îf slomni) A se zvoni. 9 vr (Mun; pex; îaf) A se anunța (1). 10 vi (Reg; fig; mai ales d. lumină, culori; îf slomni) A apărea treptat. 11 vi (Reg; fig; mai ales d. lumină, culori; îaf) A se distinge cu greutate. 12 vi (Îf slomni; îe) A slomni (sau, vrim, a se slomni) zorile A miji zorile. 13 vt(a) (Fig) A bănui (11). 14 vt(a) (Fig) A dibui (6).

SLOVEAN, -Ă, sloveni, -e, s. m. și f. Persoană făcînd parte din populația de bază a Sloveniei (în Iugoslavia).

SLOVEAN ~eană (~eni, ~ene) Care ține de slavi; propriu slavilor. /<sl. slovĕninu

SLOVENĂ f. mai ales art. Limba slovenilor. /<fr. slovene

slovean a. și m. slavon.

Sloveni m. pl. Slavii din Stiria, Carintia, Carniolia, Friul și litoralul Adriaticei: 1.720.000 loc.

Sloveán,-că s. (vsl. Slovĭenin). Slavon. Slav vechĭ meridional din evu mediŭ. V. slav.

sloven adj. m., s. m., pl. sloveni; adj. f., s. f. slovenă, pl. slovene

sloven adj. m., s. m., pl. sloveni; adj. f., s. f. slovenă, pl. slovene

sloven s. m., adj. m., pl. sloveni; f. sg. slovenă, g.-d. art. slovenei, pl. slovene

slovenă (limbă) s. f., g.-d. art. slovenei

slovenă (limbă) s. f., g.-d. art. slovenei

slovenă (limba) s. f., g.-d. art. slovenei

slovean (-eni), s. m. – 1. Slav. – 2. Sloven. Sl. slovĕninŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 45), cf. schiau. Înlocuit treptat, cu primul său sens, de slav, s. m., din fr. slave și cu al doilea de sloven, s. n. – Der. slovac, s. m. (locuitor din Slovacia); slovenesc (var. slavonesc), adj. (slav); slovenește (var. slavonește), adv. (în limba slavă); slovenie, s. f. (înv., limba slavă).

SLOVENĂ s. f. (cf. scr. sloven): limbă slavă din grupul meridional, vorbită în R. Slovenia (în nord-vestul R. Croația), cu centrul la Ljubljana, și în unele regiuni din sudul Austriei și din nord-estul Italiei. Este limba oficială a R. Slovenia și cea mai armonioasă (alături de sârbo-croată) dintre limbile slave, deoarece a păstrat urme ale vechiului accent muzical din slava comună. Folosește alfabetul latin (ca polona, ceha, croata, slovaca și sârba lusaciană) cu adaptările făcute de limba croată. Prima atestare de limbă slovenă datează din secolul al X-lea. Între secolele al XI-lea – al XV-lea ea n-a mai fost folosită în scris, datorită influenței germane și latine. În secolul al XVI-lea, după Reformă, s-a format limba literară slovenă, care s-a desăvârșit, în aspectul ei modern, în secolul al XIX-lea.

SLOVÉN, -Ă (< fr.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca națiune pe terit. Sloveniei. Mai trăiesc în Italia, Austria, Ungaria și S.U.A. De religie creștină (catolici). ♦ Persoană care care aparține acestui popor sau este originară din Slovenia. 2. Adj. Care aparține Sloveniei sau populației ei. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană din familia slavă, grupul meridional, vorbită de sloveni. Este cea mai occidentală limbă din grupul meridional, cu multe elemente latine și împrumuturi germane. În sec. 15 apar primele fragmente de texte scrise. În 1584 este tipărită prima gramatică care codifică limba literară scrisă. Alfabet latin. Se mai vorbește în Italia, Austria și Ungaria.