SILHUI, -IE, silhui, -ie, adj. (Despre locuri) Acoperit cu sihle; p. ext. de nepătruns, neumblat, sălbatic, pustiu. Plop negru, încrustat în ger Și-ncremenit subt lună Cu rămuriș de zgură și de fier... Învață-mă să uit lumina verii Și-n cîmp silhui, Să dau tristețea mea tăcerii. TOPÎRCEANU, B. 86. Voineasa, sat mare și bogat, tăinuit în mijlocul codrilor silhui. VLAHUȚĂ, R. P. 91. ♦ Fig. (Despre ființe) Cu mișcări dezordonate; zăpăcit, bezmetic. Nu s-astîmpăra Nici cît bați în palme, și-alerga silhuie, O trudea vreo taină și-ar fi vrut s-o spuie Și de multă trudă, n-a vorbit de loc. COȘBUC, P. I 245.