SEM, seme, s. n. (Lingv.) Fiecare dintre trăsăturile semantice pertinente care intră în alcătuirea unui semem. – Din fr. seme.

sem sn [At: SCL 1968, 238 / Pl: ~e / E: fr sème] (Lin) Unitate minimală de semnificație care nu se realizează niciodată independent, ci numai ca trăsătură componentă a unui semem Si: componentă semantică, trăsătură semantică.

SEM, seme, s. n. (Lingv.) Fiecare dintre trăsăturile semantice pertinente care intră în alcătuirea unui semem. – Din fr. sème.

SEM s.n. (Lingv.) Semantem. ♦ Unitate semantică minimă care permite definirea unui sens. [< fr. sème, cf. gr. sema].

SEM s. n. (lingv.) fiecare dintre țesăturile semantice care intră în alcătuirea unui semem. (< fr. sème)

SEM seme n. lingv. Unitate minimă de semnificație care nu se realizează independent, ci numai în componența unui semem. /<fr. seme

Sem n. fiul cel mai mare al lui Noe, părintele popoarelor aziatice.

sem V. sînt.

sem s. n., pl. seme

*sem s. n., pl. seme

sem s. n., pl. seme

SEM s. n. (< fr. sème, cf. gr. sema – semn): (în terminologia analizei semice) unitate minimală de semnificație, totdeauna realizată în interiorul unei configurații semantice, a unui ansamblu denumit semem (v.). S. este o trăsătură semantică distinctivă (pertinentă) a unui obiect denumit.

Sem, primul fiu al lui Noe, strămoșul popoarelor semite.

SEM (în „Vechiul Testament”), fiul cel mai marea lui Noe; ar fi trăit 600 de ani. Strămoțul legendar al popoarelor semitice.