SECĂTURĂ, secături, s. f. 1. Om de nimic, neserios, netrebnic, pe care nu te poți bizui. Un om care în loc să fie pe front, ori măcar altfel util țării, își petrece timpul la mesele de cărți, în tovărășia unei «secături» cum e Camil, nu poate să fie decît o secătură de aceeași speță. C. PETRESCU, Î. II 67. Voi gîrboviților! Secăturilor! Faceți numai gilceavă și bucluc. CONTEMPORANUL, IV 506. 2. (De obicei la pl.) Lucruri de nimic, fără valoare; fleacuri, mofturi. C-o să mă apuc acuși să citesc toate secăturile, că altă grijă n-am. VLAHUȚĂ, O. A. 85. Fabula nu sufere secătură și umplutură: ea cere, pe lîngă talent, o bonomie, un stil simplu. NEGRUZZI, S. I 336. Femeile nu mai visau decît diamanticale, stofe de mătase și alte secături de acestea. FILIMON, C. 202.