SCÎRBIT, -Ă, scîrbiți, -te, adj. 1. Cuprins de scîrbă, de silă, de aversiune; dezgustat. Ozun mușcă în dinți cartonul țigării și se depărtă scîrbit. C. PETRESCU, C. V. 254. Părăsi scîrbită casa și pe oamenii aceștia care-și temeau atît de grozav viața. AGÎRBICEANU, S. P. 49. Tata a oftat adînc, împingînd cu lingura, scîrbit, către marginea mesei, cele două jucării lucitoare. SAHIA, N. 60. 2. (Regional) Întristat, supărat, amărît. Suparat, ca vai de capul lui, știi, ca omul cînd își pierde copilașii, șădea și el scîrbit pe-o creangă de fag și nu zicea nimic. ȘEZ. III 185. Atîta-s de supărat, Cumu-i ceriul înnorat, Și atîta-s de scîrbit, Cumu-i ceriul de cernit. JARNÍK.BÎRSEANU, D. 221. 3. (Învechit) Mîniat, înfuriat. Atunci sultanul, scîrbit pe dînsul, îl trimise surghiun la Malgara. ISPIRESCU, M. V. 31.