SCUMPI, scumpesc, vb. IV. 1. Tranz. A urca prețul, a cere mai mult, a vinde mai scump. Să știi că am să-ți scumpesc arenda. REBREANU, R. I 165. Ce-ai cătat în țara mea De mi-ai scumpit făina? TEODORESCU, P. P. 334. ◊ Refl. pas. Vai, mîndruță de departe, Ce tot faci de nu scrii carte? Doar hîrtia s-a scumpit, Ori pe mine m-ai urît? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. Că de cînd ești pe la noi, S-au scumpit brînza de oi. ALECSANDRI, P. P. 330. ♦ Refl. (Despre cei care vînd) A deveni pretențios la preț, a cere prețuri mari. Cum o dați? – Pe parale și atît. – Aș, v-ați scumpit de tot... Vremuri grele! DELAVRANCEA, H. T. 11. ♦ Refl. Fig. A ajunge rar, prețios. Măcar de s-ar mărita Marghiolița mai degrabă, ca să scap de-o grijă... S-au scumpit mirii ca vămile. ALECSANDRI, T. I 32. 2. Refl. (Despre persoane) A se tocmi mult; a se arăta econom, zgîrcit; a se calici, a se zgîrci. Ce te tîrguiești atîta, domnișoară?... Ce vă scumpiți atîta, parcă n-ați avea bani? DUMITRIU, B. F. 117. De ce te scumpești, pentru nemica toată, și nu-ți iei o slugă vrednică, ca să-ți fie mînă de ajutor la drum? CREANGĂ, P. 201.