SCOICĂ, scoici, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de animale din încrengătura moluștelor (clasa lamelibranhiatelor), cu corpul moale, ocrotit de două valve calcaroase de culoare cenușie, care formează scheletul extern al animalului. Prin iaz se află raci și scoici și pește. CONTEMPORANUL, II 910. ◊ (Poetic) Scoicile Ascultă ce spune răchiților vîntul. BENIUC, V. 99. ◊ Compuse: scoică-de-rîu = scoică cu valva brun-verzuie, alungită și groasă, care trăiește în rîuri, pe sub maluri adînci (Unio pictorum); scoică-de-baltă = scoică mai mare decît cea de rîu, care trăiește în nămolul apelor stătătoare sau cu un curs liniștit (Anodonta cygnea); scoică-de-mărgăritar = scoică din Oceanul Indian și Pacific, care produce perle ce se formează în diverse organe prin depunerea unor pături de sidef împrejurul unui corp străin (Meleagrina margaritifera). 2. Scheletul calcaros al scoicii (1). Dar în vreme ce căuta stridii au găsit o scoică mare, care i-au slujit în loc de sapă. DRĂGHICI, R. 52. ◊ Fig. Aceste suflete strînse la un loc în scoica asta zbuciumată de valuri. BART, S. M. 17. ♦ Cochilie de melc. ♦ Obiect de forma scheletului calcaros al scoicii (1). 3. Acoperiș mic, în formă de evantai, de obicei de sticlă, deasupra unei platforme, a unei scări de intrare etc.; marchiză. [Avea] scară de marmoră roșie, apărată sus de o uriașă scoică de sticlă lucitoare. REBREANU, R. I 18. 4. Excrescență osoasă care se formează uneori pe chișița sau pe coroana copitei calului și care face ca animalul să șchiopăteze. Cal bolnav de scoici. 5. (La armele de vînătoare) Adîncitura închizătorului în care este înșurubată matrița percutorului. – Pl. și: (învechit) scoice (NEGRUZZI, S. II 129).