SCHELET, schelete, s. n. 1. Totalitatea oaselor din corpul unui vertebrat (v. osatură); p. ext. sistemul osos așezat în poziția sa naturală. Scheletele înmormîntate de volburele năsipului arzător al pustiilor. EMINESCU, N. 24. Cetatea... rămase singură... ca un mare schelet de uriaș. NEGRUZZI, S. I 175. ◊ Fig. Salcîmii înșirați pe drum își îndoiau scheletele negre, scîrțîind cu jale. BART, E. 250. ♦ Fantomă. Schelet d-altă lume, cu forme cumplite, Rînjind, către mine privea neclintit. ALEXANDRESCU, M. 42. 2. Totalitatea elementelor sau pieselor care constituie sistemul de rezistență al unei construcții sau al unui sistem tehnic. S-au întins grabnic grinzi și scări de lemn... sprijinite de scheletul podului căzut. SAHIA, N. 34. Pe undele încete își mișcă legănate Corăbii învechite scheletele de lemn. EMINESCU, O. I 63. La apusul zilei scheletul lor [al ruinelor] priveam. ALEXANDRESCU, P. 149. 3. Planul unei opere literare sau științifice; schemă. Se entuziasmează... înaintea concepțiunii prime, ideii prime, gîndului primordial, care nu e altceva decît scheletul intrigii. GHEREA, ST. CR. II 273. – Variantă: (învechit) scheletru (CONACHI, P. 227) s. n.