SARAMURĂ, saramuri, s. f. (Și în forma salamură) 1. Apă în care s-a dizolvat sare, și care se folosește la conservarea unor alimente, în agricultură, în industria tăbăcăriei etc. Ajuta ca de obicei la scoaterea pieilor vîscoase, grele de saramură. CAMIL PETRESCU, O. II 448. După cincisprezece zile șuncile se scot din salamură. PAMFILE, I. C. 55. ◊ Expr. A-și pune carnea în (sau la) saramură v. carne. ♦ Apă naturală care conține sare, izvor de apă sărată; slatină. Înspre apus... vin... Bălțăteștii cei plini de salamură. CREANGĂ, A. 72. În stînga acestei gîrle... sînt salamuri sau sorginte de apă sărată. I. IONESCU, P. 31. 2. Zeamă sărată (și condimentată uneori cu oțet, usturoi etc.) cu care se servesc unele mîncări; mîncare servită în acest fel. Am și niște plătici... fripte pe cărbuni și cu salamură de usturoi. SADOVEANU, Î. A. 42. Cei cîțiva crapi fuseseră făcuți o saramură caldă. CAMIL PETRESCU, N. 69. Pescarii le dădură o saramură de pește proaspăt și drumeții mîncară, plecînd apoi mai departe. SANDU-ALDEA, U. P. 43. Găina s-o fac friptură și bobocul saramură. MARIAN, S. 162. – Variantă: salamură s. f.