SALBĂ, salbe și sălbi, s. f. 1. Podoabă purtată la gît de femei, făcută din unul sau mai multe șiraguri de monede, medalii, mărgele sau pietre prețioase. Jucîndu-se, s-a rupt salba de la gîtul fetei și a căzut în apă. GALACTION, O. I 325. La ce servește salba și scumpele mărgele? NEGRUZZI, S. II 36. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd din ce este făcut obiectul) Pe cucoș îl purta în toate părțile după dînsul, cu salbă de aur la gît. CREANGĂ, P. 70. Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă Și păru-i de-aur curge din raclă la pămînt. EMINESCU, O. I 88. ◊ Fig. Sînt și expresiuni neaoșe romînești de o originalitate prețioasă, care ar luci ca nestemate într-o frumoasă salbă de versuri armonioase. ODOBESCU, S. III 86. (Cu aluzie la forma de șirag a obiectului) Porumbeii sălbăticiți... zburau în salbe legănate și albe. C. PETRESCU, A. 467. De orizont s-anină nori în salbe. CAZIMIR, L. U. 42. O, vise, vise, foi galbene, tîrzii, Rupte din salba dragostei dintîi. PĂUN-PINCIO, P. 68. (Cu aluzie la valoarea obiectului) Anicuța, romîncuța, Luceafărul satului, Salba împăratului. ALECSANDRI, P. P. 112. ◊ Expr. Salba dracului = om rău, afurisit, ticălos. Nepotul meu e chiar salba dracului. ALECSANDRI, T. 772. 2. Compus: salbă-moale = arbust cu tulpina de doi pînă la cinci metri, cu ramuri cilindrice, cu frunze dințate, cu fructele capsule de culoare roșie-purpurie și cu semințe de un roșu-deschis (Evonymus latifolius). În Valea Motrului... salba-moale și teii cresc amestecați cu falnici jugastri. ODOBESCU, S. I 147.