sălcuță sf [At: CUV. D. BĂTR. I, 124 / Pl: ~țe / E: salcă² + -uță] 1-2 (Șhp) Salcă² (1) (mică). 3 (Bot; reg) Salcie¹ (1) (Salix babylonica). 4 (Bot; reg) Salcie¹ (2) (Salix alba). 5 (Reg; prc) Ramură de salcie¹ verde (și înflorită) care se duce de către credincioși și se împarte în biserică, în duminica Floriilor Si: (pop) mâțișor, stâlpare (2), (reg) salcie¹ (27). 6 Plantă erbacee cu rizom lung, cu frunze înguste, lanceolate, lucioase și cu inflorescențe spice groase, de culoare roșie, care plutește la suprafața apelor stătătoare Si: (reg) iarbă-roșie-broștească, troscot-de-apă (Polygonum phibium).

SĂLCUȚĂ, sălcuțe, s. f. (Bot.) Diminutiv al lui salcă. Lumea toată de pre lume Ne-a și pus urîte nume: Mie grîu, ție tăciune; Mie frunză de sălcuță, Că-s copilă tînăruță... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 66. Spune, bade, maică-ta, Că cu sila nu te-oi lua Ș-atunci oi fi noru-sa, Cînd o face plopul nuci Și sălcuță mere dulci. id. ib. 272.

SĂLCUȚĂ, sălcuțe, s. f. Diminutiv al lui salcă.

SĂLCUȚĂ s. v. troscot de apă.

sălcuță s. v. TROSCOT DE APĂ.

SĂLCUȚA, com. în jud. Dolj, situată în N C. Desnățui, pe cursul mijlociu al râului Desnățui; 2.436 loc. (2005). Stație de c. f. (în satul S.) au fost descoperite vestigiile unei așezări din Neoliticul mijlociu (milen. 4-3 î. Hr.) în care s-au găsit unelte din os, piatră și aramă, căni cu toartă, castroane, oale cu două toarte, străchini cu decor pictat spiralat-meandric, figurine din os și lut ars (reprezentând o divinitate feminină legată de cultul fertilității, și alta de forma unui cap de cal stilizat) etc. Toate aceste urme materiale definesc o cultură materială de sine stătătoare, cunoscută sub numele de Cultura Sălcuța, cu o largă arie de răspândire în Oltenia și în partea de E a Munteniei. În satul S., atestat documentar în 1540, se află bisericile Sfinții Voievozi (1848) și Sf. Nicolae (1850), în satul Plopșor există o biserică cu dublu hram – Sf. Treime și Sfinții Împărați Constantin și Elena (1840, renovată în 1904), iar în satul Tencănău, biserica Sf. Dumitru (1849-1852).