sălcuță sf [At: CUV. D. BĂTR. I, 124 / Pl: ~țe / E: salcă² + -uță] 1-2 (Șhp) Salcă² (1) (mică). 3 (Bot; reg) Salcie¹ (1) (Salix babylonica). 4 (Bot; reg) Salcie¹ (2) (Salix alba). 5 (Reg; prc) Ramură de salcie¹ verde (și înflorită) care se duce de către credincioși și se împarte în biserică, în duminica Floriilor Si: (pop) mâțișor, stâlpare (2), (reg) salcie¹ (27). 6 Plantă erbacee cu rizom lung, cu frunze înguste, lanceolate, lucioase și cu inflorescențe spice groase, de culoare roșie, care plutește la suprafața apelor stătătoare Si: (reg) iarbă-roșie-broștească, troscot-de-apă (Polygonum phibium).

SĂLCUȚĂ, sălcuțe, s. f. (Bot.) Diminutiv al lui salcă. Lumea toată de pre lume Ne-a și pus urîte nume: Mie grîu, ție tăciune; Mie frunză de sălcuță, Că-s copilă tînăruță... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 66. Spune, bade, maică-ta, Că cu sila nu te-oi lua Ș-atunci oi fi noru-sa, Cînd o face plopul nuci Și sălcuță mere dulci. id. ib. 272.

SĂLCUȚĂ, sălcuțe, s. f. Diminutiv al lui salcă.

SĂLCUȚA, com. în jud. Dolj, situată în N C. Desnățui, pe cursul mijlociu al râului Desnățui; 2.436 loc. (2005). Stație de c. f. (în satul S.) au fost descoperite vestigiile unei așezări din Neoliticul mijlociu (milen. 4-3 î. Hr.) în care s-au găsit unelte din os, piatră și aramă, căni cu toartă, castroane, oale cu două toarte, străchini cu decor pictat spiralat-meandric, figurine din os și lut ars (reprezentând o divinitate feminină legată de cultul fertilității, și alta de forma unui cap de cal stilizat) etc. Toate aceste urme materiale definesc o cultură materială de sine stătătoare, cunoscută sub numele de Cultura Sălcuța, cu o largă arie de răspândire în Oltenia și în partea de E a Munteniei. În satul S., atestat documentar în 1540, se află bisericile Sfinții Voievozi (1848) și Sf. Nicolae (1850), în satul Plopșor există o biserică cu dublu hram – Sf. Treime și Sfinții Împărați Constantin și Elena (1840, renovată în 1904), iar în satul Tencănău, biserica Sf. Dumitru (1849-1852).

SĂLCUȚĂ s. v. troscot de apă.

sălcuță s. v. TROSCOT DE APĂ.