RÎURA, pers.3 rîurează și rîură, vb. I. 1. Intranz. A curge ca un rîu. Insultele nu-l pleacă [pe poet], să rîure potop. MACEDONSKI, O. I 109. ♦ Fig. A cădea în unde, a undui. P-un nor de aur lunecînd, A zînelor crăiasă Venea cu părul rîurînd, Rîu galben de mătasă. COȘBUC, P. I 66. Era palidă; părul ei cel frumos se desfăcuse și rîura plin de apă pe umerii săi. BOLINTINEANU, O. 427. 2. Tranz. (Rar; despre rîuri) A străbate un loc (alimentîndu-l cu apă). Marginea rîului... care rîurează aici un grup de sate. I. IONESCU, D. 336. ◊ (Poetic) De mult ce plîngi și te frămînți în spumă, Mi-e fața-n veci de lacrămi rîurată. CERNA, P. 94. – Variantă: rîuri (BOLINTINEANU, O. 53) vb. IV.