14 definiții pentru rună


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

RÚNĂ, rune, s. f. (La pl.) Caractere grafice ale celor mai vechi alfabete germanice și scandinave. – Din germ. Runen, fr. runes.

2) rúnă f., pl. e (got. runa, lucru ascuns, germ. runen, pl.). Pl. Vechile litere ale Germanilor și Scandinavilor.

RÚNE s. f. pl. Caractere grafice ale celor mai vechi alfabete germanice. – Din germ. Runen, fr. runes.[1]

  1. DOOM 2 menționează și forma de sg. rúnă. gall

RÚNE s. f. pl. Caractere grafice ale celor mai vechi alfabete germanice, care s-au păstrat în inscripții și documente, mai ales la vechii scandinavi.

RÚNE s.f. pl. Caractere grafice folosite de vechii germani și scandinavi. [Cf. germ. Runen, fr. runes < scand. runar].

RÚNE s. f. pl. caractere grafice în cele mai vechi alfabete germanice și scandinave. (< germ. Runen, fr. runes)

RÚNE f. pl. Caractere grafice folosite în trecut de limbile vechi baltice și scandinave. /<germ. Runen, fr. runes

rune f. pl. scrisoarea1 națională a vechilor Germani.[1]

  1. 1. Cu sensul de scriere. LauraGellner

rî́nă f., pl. inuz. ĭ (lat. *rena, pl. neutru îld. renes, rinichĭ, șale, coastă, d. ren, rênis. V. rinichĭ). Numaĭ în într’o rînă, pe o coastă: ședea culcat într’o rînă. – Și rîlă (nord) și rună (Cov.).


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

rúnă s. f., g.-d. art. rúnei; pl. rúne


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

RÚNĂ s. f. (cf. germ. Rune, fr. rune, got. runa „taină”): semn grafic ce aparține celui mai vechi alfabet germanic (v. și scriere runică).


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

RÚNĂ (< Germ. run „secret”, „mister”) s. f. (mai ales la pl.) 1. Semn grafic crestat în lemn sau cioplit în piatră, aparținând celui mai vechi alfabet germanic atestat (alfabetul runic), utilizat în inscripțiile epigrafice despre care avem mărturii începând cu sec. 2. Scrierea runică este de origine incertă, dar probabil derivată dintr-un alfabet dintr-o reg. mediteraneeană. S-au păstrat peste 4.000 de inscripții și manuscrise runice, majoritatea dintre ele aflându-se în Suedia (Pe terit. României r. apar pe un vas aparținând tezaurului de la Pietroasele). Au avut o mare răspândire în țările scandinave și anglo-saxone (sec. 2-12). R. atestate sunt în număr de 24 și au atât valoarea fonetică, cât și ideografică. 2. Scriere consonantică utilizată de triburile turcice din Asia, în sec. 5-11.

Intrare: rună
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • ru
  • runa
plural
  • rune
  • runele
genitiv-dativ singular
  • rune
  • runei
plural
  • rune
  • runelor
vocativ singular
plural