ROSTOGOLIRE, rostogoliri, s. f. Acțiunea de a (se) rostogoli și rezultatul ei. 1. Cădere, înaintare, învîrtire, prăbușire (însoțită de zgomot) a unui obiect, printr-o mișcare de rotire în jurul lui însuși. Peste liniștea aceasta năvăli un zgomot strein, dușmănos. Întîi învălmășit, nelămurit, ca o rostogolire de bolovăniș. V. ROM. iulie 1953, 130. Tunetul părea dintr-o dată o rostogolire a munților în juru-ne. SADOVEANU, O. VIII 243. Sub bolta cerului cîntecul lui părea rostogolirea unui ban de argint pe fundul unei căldări de aramă. DAN, U. 52. ◊ Fig. Rostogolire de întîmplări ciudate, ca în visuri. BASSARABESCU, S. N. 67. 2. Mișcarea continuă făcută de valurile unei ape sau de norii care alunecă pe cer. Apele [erau] de un verde cenușiu, cu rostogoliri încete și mari. DUMITRIU, P. F. 5. Oltul trece, păstrîndu-și aceeași îngîndurată rostogolire a undelor. BOGZA, C. O. 200. ♦ Ceea ce se rostogolește; grămezi care cad, se prăbușesc, se rostogolesc. Rostogoliri de nouri veneau din urmă. SADOVEANU, M. 182.