REZON, rezoane, s. n. (Franțuzism învechit, astăzi numai glumeț) 1. Îndreptățire, justificare, motiv, temei. Nu s-a gîndit Toader de loc să arunce mănușa lui Gavrilă Țonțoroi, pentru simplul rezon că Toader, mai întîi, n-are mănuși. HOGAȘ, DR. II 190. Nu-i aceea; este un alt rezon... Eu sînt strein, fără hîrtii. NEGRUZZI, S. III 234. Căci acesta mai cu seamă fu rezonul cel mai mare. ALEXANDRESCU, M. 170. 2. Rațiune, judecată dreaptă. De să caută rezonul și dreptatea de se ține. PANN, P. V. II 23. ◊ Expr. A pune (pe cineva) la rezon = a învăța minte (pe cineva), a pune la respect; a constrînge să judece mai bine, să se poarte cum trebuie. Începe să devină primejdios și trebuiește pus la rezon. C. PETRESCU, R. DR. 221. ♦ (Eliptic, subînțelegîndu-se verbul «a avea») Ai dreptate, just! Eu am ambiț, domnule, cînd e vorba la o adică de onoarea mea de familist. (Ipingescu:) Rezon! CARAGIALE, O. I 44.