reticență (lat. reticentia „tăcere înadins”), figură care constă în întreruperea bruscă și intenționată a enunțului, lăsat astfel neterminat, fie că vorbitorul, stăpânit de un sentiment violent, nu găsește expresia cea mai potrivită, fie pentru că vrea să evite un cuvânt prea tare; interlocutorul sau cititorul însă îl ghicește ușor, grație contextului, iar vorbitorul (autorul) reușește astfel să dea expresiei evitate o greutate mai mare în enunț (A): „Eu unul aș... dar nu vreau să spun nimic jignitor. Numai adversarul meu mă insultă cu prisosință.” (Demosthenes) R. are esență de figura a ambiguității, dată fiind construcția ei care solicita un moment de reflecție și de ocol urmat de surpriză, fie că este vorba de cea eliptică, fie de aceea în care, în locul cuvântului evitat, se află o substituire prin contiguitate, de natură umoristică. • Perelman (p. 645) atribuie acestei figuri, ca însușiri care i-ar condiționa efectul, „unele forme de expresie, ca ritmul, aliterația (?).”