RAITĂ, raite, s. f. (Familiar, mai ales în construcție cu verbele «a da», «a trage») Vizită scurtă, abatere, trecere în grabă pe undeva; ocol. Herdelea prezentă pe Belciug secretarului de redacție și apoi ieșiră împreună să dea o raită prin centru. REBREANU, R. I 283. Sper că planurile noastre despre o raită pe la Köln, Bonn... vor găsi realizare. CARAGIALE, O. VII 40. Pînă-n sară am și colindat mai tot satul, ba și pe la scăldat am tras o raită. CREANGĂ, A. 16. ♦ (Adverbial) Repede, iute, fuga. [Butea] cum era ea putredă, îndată se strică, și din ea iese un zmeu grozav și raita pe ușă, lăsînd scîntei în urma lui. BOTA, P. 77. ♦ (Învechit, cu valoare de interjecție) Cuvînt rostit altădată de paznicii de noapte cînd se apropiau unii de alții. Nici un pedestru nu era pe uliți, afară de fanaragii, care strigau regulat «raita». NEGRUZZI, S. I 15.