râncăi [At: LB / V: răn~, ~ngăi, ~coi, run~ / Pzi: 3 ~ește / E: răncău] (Reg) 1-2 vir (D. boi, tauri) A (se) boncălui. 3 vi (D. oameni) A plânge. 4 vr (De oameni; îf râncoi) A deveni neliniștit. corectată

răncăi v vz râncăi

râncău sm [At: CIHAC, II, 187 / V: ran~, răn~ / Pl: ~ăi / E: ns cf râncă¹, râncaci] (Reg) 1 Animal râncaci (1). 2 June de doi ani. 3 Om libidinos.

râncău a. se zice de boul rămas defectuos dela întorsul testiculelor. [Derivat din râncă, părțile genitale ale taurului: origină necunoscută].

rîncácĭ și (Ban. Olt.) rînc adj. m. (lat. remicosus, ernios. D. rom. vine rut. ryngać, id.). Răŭ castrat, castrat pe jumătate: cal, boŭ rîncacĭ. – Și rîncăŭ (Mold.) și rîncáș: un rîncaș nebleznic strica liniștea cireziĭ (ziaru Epoca, 5, 97). V. scopit.

RÂNCĂÍ vb. v. boncăi, boncălui, mugi, rage, zbiera.

rîncăi vb. v. BONCĂI. BONCĂLUI. MUGI. RAGE. ZBIERA.

rîncăí (-ăésc, -ít), vb. – A mugi, a boncălui. – Var. rîncălui. Sl., cf. sb. rakati „a mugi”. Der. de la rîncău, rîncaci (Candrea) este improbabilă. Var. a fost tratată expresiv, cf. boncălui.

râncăí, pers. 3 sg. râncăiéște, vb. IV (reg.) 1. a boncălui (taurul). 2. (despre oameni) a se agita.

râncău adj. m. (reg.; despre boi) bou cu un testicul întors și cu altul valid.

râncắu, râncăi, s.m. – 1. (reg.) Taurul care nu e complet jugănit (Papahagi, 1925). 2. (despre oameni) Care se agită, care caută în permanență sămânță de scandal (Hotea, 2006). – Din râncă „vână de bou” (Șăineanu, MDA) + suf. -ău.

râncắu, râncăi, s.m. – 1. Taurul care nu e complet jugănit (Papahagi 1925). 2. (despre oameni) Care se agită, care caută în permanență sămânță de scandal (Hotea 2006). – Din sl. raka „mână” (Tiktin cf. DER), referitor la operația de castrare (nereușită).