prietnic sm [At: PO 289/16 / P: pri-et~ / V: ~iat~, ~iiat~ / Pl: ~ici / E: slv приꙗтьнъкъ] (Iuz) 1 Prieten (1). 2 (Îf priatnic) Semen.

PRIETNIC s. m. 1. (ȚR, Ban.) Prieten. B: O,priiatnice, știi cîte făcuiu celora ce se chema călugări și tuturor creștinilor, iară acuma veniiu întru mare căință. VI 1671, 36^v; cf. NEAGOE. C: Priètnik. Amicus. AC, 363. 2. (Trans. SV, Criș.) Semen,.lubeaște priiatnicul tău ca și pre tine. N. TEST. (1648). Și iarăși cheltuiaște argintul tău păntru priiatnicu tău. FL. D 1682, 72^v. Mare dragostă să fie în noi și în priia(t}nicii noștri. MISC. SEC. XVII, 65^v. Muierea priiatnicului tău cu păcat nu pohti. PP, 90^v; cf. PP, 63^r, 63^v, 64^r, 64^v, 65^v, 75^r, 85^v, 86^v, 87^r, 90^v, 124^v, 125^v; CAT. B, 21, 22, 23, 27, 28, 29, 30, 48, 49. Etimologie: sl. prijętĭnĭkŭ. Vezi și prietnicesc, prietnicie.

priatnic sm vz prietnic

priiatnic sm vz prietnic

priéten (vest) și -in (est), -ă s. (vsl. priĭatelĭ, amic, și priĭatĭnŭ, plăcut, d. priĭati, a prii; bg. priĭatel, amic, priĭaten, plăcut; rus. priĭátelĭ, amic). Amic. – În nord prétin. Vechĭ priétel, prietnic și priátin.

PRIETNIC s. v. amic, prieten.

prietnic s. v. AMIC. PRIETEN.

prietnic, prietnici, s.m. (înv.) 1. prieten. 2. (în forma: priatnic) aproapele, semen.