prestant, ~ă a [At: DN³ / Pl: ~nți, ~e / E: it prestante] (Liv) 1 Cu prestanță (1). 2 Cu aspect plăcut, impunător. corectat(ă)

prestanță sf [At: BARCIANU / Pl: ~țe / E: fr préstance] 1 Ținută, înfățișare, atitudine etc. impunătoare, demnă. 2 (Pex) Efect produs de o ținută, înfățișare, atitudine demnă, impunătoare.

PRESTANȚĂ s. f. Ținută, înfățișare, atitudine impunătoare (gravă și demnă). Căminarul, acum om ca la patruzeci de ani, era un bărbat de statură aproape mijlocie și cam slab, dar avea un soi de prestanță fizică. CAMIL PETRESCU, O. I 303. Monoclul din ochiul drept... îi dădea o prestanță de om de stat. MIRONESCU, S. A. 110.

PRESTANT, -Ă adj. (Liv.) Cu prestanță. ♦ Cu aspect impunător, plăcut. [< it. prestante].

PRESTANȚĂ s.f. Ținută, atitudine demnă, impunătoare. [Cf. it. prestanza, fr. prestance].

PRESTANT, -Ă adj. cu prestanță. (< it. prestante)

PRESTANȚĂ s. f. ținută, atitudine demnă, impunătoare. (< fr. prestance)

PRESTANȚĂ f. Atitudine impunătoare; aspect impozant. /<fr. prestance

prestanță f. atitudine impunătoare.

*prestánță f., pl. e (fr. prestance, it. -anza, d. lat. praestantia, superioritate a persoanelor orĭ a lucrurilor. V. constanță). Ținută impunătoare orĭ marțĭală: prestanța luĭ Ludovic XIV, a luĭ Murat.

prestanță s. f., g.-d. art. prestanței

prestanță s. f., g.-d. art. prestanței

prestant adj. m., pl. prestanți; f. sg. prestantă, pl. prestante

prestanță s. f., g.-d. art. prestanței

PRESTANȚĂ s. (rar) maiestate. (~ ținutei.)

PRESTANȚĂ s. (rar) maiestate. (~ ținutei.)