prefector sm [At: (a. 1777) URICARIUL V, 425/11 / V: ~tăr, ~tru / Pl: ~i / E: lat praefector] (Înv) 1 Persoană care conducea o biserică sau o parohie catolică Si: (îvr) prefect (5). 2 (Reg) Prefect (6).

prefectăr sm vz prefector

prefectru sm vz prefector

prefector s. m., pl. prefectori

prefector În ER, p. 130, am explicat pe prefectoriță prin prefectură (notez acum că prefectoriță e atestat și la Gh. Brăescu, La clubul decavațiîor, Biblioteca pentru toți, 1965, p. 118; 130; 131, deci formația nu e chiar atît de rară cum s-ar fi putut părea); în LR, XVIII, p. 485-486, am revenit asupra problemei: întîlnind masculinul prefector, am socotit că acesta trebuie să fie luat ca punct de plecare pentru feminin. Ideea mea a fost că s-au copiat formațiile ca director, inspector. în SCL, XXIV, p. 42, acad. Iorgu Iordan notează forma de feminin prefectoreasă și, fără a se referi la observațiile mele (fie că i-au scăpat, fie că nu le-a acordat interes), pornește de la doctoreasă, analizat ca doct- + -oreasă. Se pune însă întrebarea cît de veche poate fi această din urmă formație, avînd în vedere că femei doctori nu am avut în trecut, iar dacă se urmărea să fie desemnată o babă care dădea leacuri se recurgea la forma doftoroaie. Problema vechimii se pune însă și pentru masculinul prefector, care apare cel puțin în două documente vechi (din anii 1777 și 1784), consemnate în „Uricariul” și citate în DLR manuscris). În aceste condiții mi se pare clar că nu trebuie să pornim de la feminin pentru a explica adăugarea elementului -or.

PREFECTOR s. v. prefect.

prefector s. v. PREFECT.