1) pop m. (vsl. popŭ, popă). Proptea, stîlp, par așezat vertical supt ceva ca să nu se lase maĭ jos, cum se pune la tavanele slabe, în vioară supt scaun ca să susție presiunea coardelor și altele. Lemnu care susține roata vîrtelnițeĭ saŭ cicîriculuĭ. S. n., pl. urĭ, ca stogurĭ (Damé, 62). Glugă, piramidă de cocenĭ (strujenĭ), de cotoare ș. a. A sta pop, a sta copăcel, a sta în picĭoare, vorbind de pruncĭ cînd încep să pășească.