poloniu sn [At: ENC. TEHN. I, 108 / V: ~um / E: fr polonium] Element chimic radioactiv obținut prin dezintegrarea minereurilor de uraniu sau prin diverse reacții nucleare.

POLONIU s. n. Element radioactiv, din familia uraniului, care se găsește în pehblendă.

POLONIU s.n. Element radioactiv care se găsește în pehblendă. [Pron. -niu, var. polonium s.n. / cf. fr. polonium, germ. Polonium].

POLONIU s. n. element chimic radioactiv, asemănător cu telurul, care se găsește alături de radiu, în pehblendă. (< fr. polonium)

POLONIU n. Metal alb-argintiu radioactiv, întrebuințat, mai ales, ca sursă de neutroni. /<fr. polonium

polonium sn vz poloniu

POLONIUM s.n. v. poloniu.

poloniu [niu pron. nĭu] s. n., art. poloniul; simb. Po

poloniu [niu pron. nĭu] s. n., art. poloniul; simb. Po

poloniu s. n. [-niu pron. -niu], art. poloniul; simb. Po

POLÓNIU (< fr. {i}; {s} n. pr. Polonia) s. n. Element chimic radioactiv, metal alb-argintiu (Po; nr. at. 84, m. at. 210), obținut în procesul de dezintegrare radioactivă a uraniului. Cel mai stabil izotop al său ₂₁₀⁸⁴P are perioada de înjumătățire de 138,3 zile; el este o sursă de radiații α. În amestec cu beriliul p. servește ca sursă de neutroni în cercetările de laborator. A fost descoperit de Pierre și Marie Curie în 1898.

Po, simbol chimic pentru poloniu.