polisindet (gr. polisyntheton „întrebuințarea mai multor conjuncții”), figură care constă în folosirea excesivă, ca mijloc de expresie a insistenței, de obicei a conjuncției coordonatoare copulative și (I): „Sunt mușterii buni, băieți cu dare de mână, și cântă, și râd, și fac fel de fel de nebunii.” (I. L. Caragiale) Cf. lat.: „hi sunt anni consumpti in quaestura et legatione Asiatica et praetura urbana et praetura Siciliensi” (Cicero; → Draeger, p. 2). Efectul p. este unul tipic, de insistență cantitativă: repetarea conjuncției, excesivă (fără necesitate gramaticală), dă impresia încetinirii unei enumerări, în vederea sublinierii importanței fiecărui membru al ei, și, în felul acesta, coordonarea copulativă pare „a multiplica obiectele, acumulându-le” (Larousse). La rândul său, Quintilian (vol. III, p. 74) arată că prin p. conjuncțiile (coordonatoare) și adverbele ori pronumele acumulate în aceeași frază „redau cuvintele [legate între ele] mai viu, mai viguros și dau impresia unui sentiment puternic, care izbucnește în mai multe reprize.” • Se mai spune că, în timp ce asindetul (eliminarea oricărei conjuncții gramatical necesară) este, muzical vorbind, un staccato, p. este un fel de ritardando: „Und es wallet, und siedet, und brauset, und zischt.” ( → K., p. 324) Repetarea unei conjuncții subordonatoare, reproducând aceeași schemă, dă naștere unei figuri de repetiție, anaforă, frecventă de obicei într-o perioadă, fie în protază, fie în apodoză. Sin. parțial sinafie.