POCĂINȚĂ, pocăințe, s. f. (în practicile creștine) Căință pentru păcatele săvârșite; p. gener. regret pentru o faptă rea, o greșeală etc.; pocăială. – Pocăi + suf. -ință.

pocăință sf [At: TETRAEV. (1574), 4 / Pl: ~țe / E: pocăi¹ + -ință] 1 (Rel) Mustrare de conștiință pentru păcatele săvârșite și îndreptare prin post și rugăciune Si: penitență, (rar) pocăială (1), (înv) pocaianie (1). 2 (Pgn) Părere de rău, regret pentru o greșeală făcută, o faptă rea etc. Si: (rar) penitență, (rar) pocăială (2), (înv) pocaianie (2). 3 (Îlv) A face ~ A se pocăi (1). 4 (art) Una dintre cele șapte taine ale bisericii creștine, care constă în mărturisirea păcatelor înaintea duhovnicului, în regretul de a le fi făcut și în străduința de a nu le mai face Si: (înv) pocaianie (4). 5 (Pex) Dezlegare de păcate în urma pocăinței (3) Si: iertare, pocăire (3), (înv) pocaianie (4). 6 (Bis; înv) Penitență. 7 (Mar) Epitet dat unei persoane lipsite de valoare, unui om de nimic. corectat(ă)

POCĂINȚĂ s. f. (În practicile creștine) Căință pentru păcatele săvârșite; p. gener. regret pentru o faptă rea, o greșeală etc.; pocăială. – Pocăi + suf. -ință.

POCĂINȚĂ, pocăințe, s. f. 1. (În practicile creștine) Mărturisirea greșelilor și făgăduința de a se îndrepta, pentru a căpăta iertare, postind și rugîndu-se. Ce ți-i bună pocăința după moarte? CREANGĂ, A. 51. 2. Recunoașterea, de bună voie, a unei greșeli făptuite și hotărîrea de a se îndrepta; părere de rău, căință. Văzînd Petrea pocăința și mai ales dragostea lor cea mare, i-au- iertat. SBIERA, P. 271. Tot gîndeam la început, că de! e tînăr, o să-i treacă mai încolo, o să-și vie la pocăință. Aș, ți-ai găsit! Țîrcădău și om de treabă, CARAGIALE, O. I 50.

POCĂINȚĂ ~e f. 1) rel. Mărturisire a păcatelor în scopul de a le ispăși; penitență. 2) Regret pentru o greșeală săvârșită. /a se pocăi + suf. ~ință

pocăință f. penitență: după căință vine pocăință.

pocăínță f., pl. e (d. a se pocăi). Penitență, regret și îndreptare a unuĭ păcătos.

pocăință s. f., g.-d. art. pocăinței; pl. pocăințe

pocăință s. f., g.-d. art. pocăinței; pl. pocăințe

pocăință s. f., g.-d. art. pocăinței; pl. pocăințe

POCĂINȚĂ s. 1. v. regret. 2. (BIS.) dezlegare, iertare, (înv.) pocaianie. (~ de păcate.)

POCĂINȚĂ s. 1. căință, mustrare, regret, remușcare, părere de rău, (rar) penitență, pocăială, (înv.) înfrîngere, pocaianie, (franțuzism înv.) repentir. (Simțea o sinceră ~ pentru cele făcute.) 2. (BIS.) dezlegare, iertare, (înv.) pocaianie. (~ de păcate.)

pocăință, pocăințe s. f. Faptul de a se pocăi; mustrare de conștiință, căință, părere de rău pentru păcatele săvârșite; (înv.) pocăială. ♦ Una dintre cele șapte taine ale Bisericii, alături de cununie, maslu, hirotonie, euharistie, mirungere și botez, care constă în mărturisirea păcatelor la preotul duhovnic; al doilea botez; mărturisire, spovedanie. – Din pocăi + suf. -ință.