plăcintor sn [At: ARH. FOLK. I, 205 / Pl: ~oare / E: plăcintă¹ + -tor] 1 (Trs) Sucitor pentru întins foi de aluat. 2 (Reg) Bucată dreptunghiulară de lemn cu una dintre suprafețe brăzdată de șanțuri, cu care se calcă rufele de pânză groasă, înfășurate în prealabil pe un sul de lemn. 3 (Reg) Obiect de lemn, lung și dreptunghiular, cu suprafață ondulată, pe care se freacă rufele la spălat sau cu care se netezesc rufele de pânză groasă Si: (reg) măngălău.