oxo i [At: ALAS 17 XII, 1922, 6/1 / E: nct] (Înv; arg) Exclamație prin care se cere celor prezenți să tacă.

oxo În SCL, VII (1957), p. 273, am dat o explicație cuvîntului familiar și argotic oxo, dar n-am citat nici un text care să dovedească existența lui. Sînt acum în măsură să o fac: „Adevĕrul literar și artistic” din 17 decembrie 1922 : oxo „taci”.

oxo În SCL, VII, p. 213 am discutat originea lui oxo, dar n-am putut da o referință pentru atestarea lui. În ER, p.124, am reprodus locul unde am găsit cuvîntul, cu traducerea „tac”. Găsesc acum în Jean Bart, Europolis, 1933, cuvîntul atestat în două pasaje, iar înțelesul pare să nu fie „taci”, ci „gata”: „Gălăgia izbucni din nou. – Oxo ! oxo !... afară cu el. Te-a făcut patria de rîs” (p. 216).„ – Afară ! afară ! Oxo ! oxo ! ho ! la ocnă !” (p. 226). Dacă acesta este înțelesul adevărat, etimologia pe care ani propus-o se potrivește și mai bine.