OFTAT¹ s. n. Respirație puternică, profundă și prelungă, de obicei pricinuită de o durere morală (sau fizică) și dînd naștere, în expirație, unui sunet caracteristic; suspin. v. geamăt. Și peptu mi s-a-nchiegat De un grămădit ohtat. i. văcărescul, p. 62/4. Fie-ți milă... de-al meu oftat, negruzzi, s. ii, 9. Scotea cîte un oftat din adîncul plămînilor, mijloc prin care își ușura năduful. gane, n. iii, 159, cf. șăineanu, alexi, w. Glasurile lor se împleteau și se prelungeau într-un oftat fără sfîrșit. bebbeanu, r. i, 128. I se păru că-ntr-un oftat își povesti toată viața. mironescu, s. a. 82. Aud un oftat amar; și glasul pornește parcă mai obosit. sadoveanu, o. iii, 105. Vine oftatul lui greu din fundul inimii. stancu, d. 52. Somnul oamenilor săraci e necăjit și vine greu... îl întrerup oftaturi. pas, z. i, 246. Ah oftat, oftat, oftat, Boală de nevindecat. teodobescu, p. p. 276. Iartă-i, doamne, păcatu Cui a făcut oflatu, Că oftatu-i lucru mare Și e bun la supărare! jaBnIk-bîrseanu, d. 219. ◊ (În context figurat) Tu n-ai apucat să deprinzi altă școală Decît slugăreala pe la ușa bogatului, Mătrăguna ocărilor și pelinul oftatului. deșliu, g. 53. ◊ Fig. Izvoarele-o plîng și îi tînguie soarta, Iar firea și-nalță la ceruri oftatul, neculuță, ț. d. 79. În oftat se-n-doaie fagii, Tremură în crîng alunii, goga, c. p. 82. Doina plîngea pe strune... apoi slăbi, pînă ce se stînse într-o adiere jalnică, un oftat. sadoveanu, o. i, 53. – pl.: oftaturi. – Și: (învechit) ohtat s. n. – v. ofta.