OFTARE s. f. Faptul de a ofta; oftat, suspin. Nu întreba cîtă amețeală și oftare și lacrimi, cît s-au mîhnit toată curtea. canta, let. iii, 193/38. Văi..., prăpăstii, codrii cei înfricoșați Gem de duioasa oftare a celor înspăimîntați. beldiman, e. 1/21, cf. lb. Simt o dulce murmurare; Un suspin poate va fi, Poate-a zîne-mi e ohtare, Ce îmi zice: va veni. heliade, o. i, 71. Cîte chinuri... Cîte oftări!... marcovici, c. 24/13. Șezu lîngă fîntînă cu mare întristare și cu ohtări de moarte, așteptînd pe smeu. gorjan, h. i, 29/15. Și luna... mă găsește în suspin și în oftare. conachi, p. 100. Biata fată... tăcu lăsînd să scape din sînul ei o oftare. negruzzi, s. i, 18, cf. alecsandri, p. ii, 79. În zări, Strigări, Oftări. macedonski, o. i, 173, cf. ddrf, barcianu, alexi, w. începură să-și despice pățaniile și să le cîntărească, fiecare socotind că are cîte-o lămurire de adăugat sau cel puțin o oftare. rebreanu, r. i, 273. În tăcere, străbătu deodată oftarea șuierătoare a rănitului. sadoveanu, o. i, 220. Iar la plopul cel mai mare Șede un voinic călare Și tot zice cu oftare, alecsandri, p. p. 411. Biată maică-sa ce plînge... Și vearsă oftări cu sînge. teodorescu, p. p. 118. ◊ Fig. Și toamna și vîntul ținîndu-și oftarea, Pe buzele moartei își pun sărutarea Din urmă. neculuță, ț. d. 80. Oftări mi-ating în zbor fereastra. goga, poezii. 202. Toamna, ca o mireasă întîrziată, își lasă frunze aurii, își sună muzica ei de oftări, pe drumuri, prin grădini și peste nunta primăverii. bacovia, o. 228. Prin flori de lumină și umbră, pe sub ramuri neclintite, într-o tăcere adîncă, fără o chemare de pasere, fără o oftare de vînt, trecu domnița spre banca de piatră, sadoveanu, o. ii, 667. ♦ Fig. Necaz, supărare, amărăciune, suferință. Poartă-n ochi floare de in Și oftare poartă-n sîn. beldiceanu, p. 102. Tot la praguri de străini îți trăiești oftarea. neculuță, ț. d. 112. Ori să-mi cat oftările Pe toate cărările? teodorescu, p. p. 277. – pl.: oftări. – Și: (învechit) ohtare s. f. – v. ofta.