ocaianic, ~ă smf, a [At: CORESI, EV. 328 / V: ~ainic / Pl: ~ici, ~ice / E: slv окаꙗникъ] (Slm) 1-2 (Om) vrednic de plâns Si: nefericit. 3 (Om) păcătos.

OCAIANIC adj. (ȚR, Criș.) Vrednic de plîns, nefericit. B: Nu-și pot aduce aminte ocaianicii de ei, că cîte sînt ale lumii toate sînt putrede și trecătoare ca o nimică. ÎNV. 1642, 11^r. O, vai de tine, ocaianice, dară căzutu-ți-s-au să faci hiclenie ca aceasta? N 1682, 25^v. Iar podul, cu voia lut Dumnezeu, să rumse și să înecă ocaianicul Maxentie. NB, 174; cf. CAZANIE 1642; ÎNDREPTAREA LEGII; NEAGOE; N 1727, 164^r; GI, 15^r. C: Nu cunoașteți, ocaianicilor, că iară duminecă voi să giudec viii și morții ? LD, 5^v- 6^r. Variante: ocainic (GI, 15^r). Etimologie: sl. okajanikŭ, okajanĭnikŭ. Cf. o c ă i t.

ocaĭánic, -ă adj. (vsl. okaĭanĭnikŭ. V. caĭnic). Vechĭ. Nenorocit, de plîns. – Scris și ocaánic.

ocaiainic, ~ă a vz ocaianic

ocaianic (ocaianică), adj. – Mizer, nenorocit. Sl. okajaniniku (Tiktin). Sec. XVII, înv.

ocaianic, ocaianică, ocaianici, ocaianice, adj. (înv.) nefericit, mizerabil, păcătos.