OBREZUIRE s. f. (Învechit, în legătură cu practicile de rit mozaic și mahomedan) Acțiunea de a obrezui și rezultatul ei; circumcizie. Sarcina legei o luă asupra sa pentru, noi, adecă obrezuirea aceaia ce fu astădzi pre trupul lui. varlaam, c. 404. Ni s-au pilduit de părintele nostru Avraam obrăzuirea. piscupescu, o. 104/18. ◊ fig. Să ne înveațe cea s[u]fl[e]tească... obreazuire. dosoftei, v. s. ianuarie 1^r/7. – Și: obrăzuire, obreazuire s. f. – v. obrezui.