OBREJĂ s. f. (Popular; atestat prima oară la 1458, cf. bogdan, d. șt. I, 22). 1. Loc neted, platou (LB, DDRF, GHEȚIE, R. m., COMAN, GL.) pe marginea unei ape (scriban, d.) sau pe un deal (i. golescu, c., șez. ii, 426), de obicei nisipos, sterp (polizu, cihac, ii, 449, lm, barcianu, alexi, w., i. brăescu, M. 69); costișă pe malul unui rîu (scriban, d.); muchie (com. din straja – rădăuți). Din gios de dîlmă iaste hotarul și merge... supt obrejie (a. 1737). iorga, s. d. xiii, 231. l-am vîndut din obrejie în gios patrusprăzeci prăjini (a. 1773). ștefanelli, d. c. 113. Au pus hat o piiatră supt obrejie soliștii didesubt într-un dîmb (a. 1807). id. ib. 331, cf. păcală, m. r. 43. ♦ (Prin sudul Transilv.) Loc neted ce rămîne după retragerea apelor unui rîu. cf. densusianu, ț. h. 56. ♦ Surpătură de pămînt (Bîrsăul de Jos – Cehul Silvaniei). h xviii 15. 2. (Prin fostul județ Vîlcea) „Cîmp lîngă pădure”, vîrcol, v 97. 3. (Regional) Adăpost de iarnă pentru oi, făcut din bîrne și acoperit cu șindrilă (Romos – Orăștie). chest. v 36/65. – PI.: obreje și (rar) obreji. – Și: obreajă (lb, polizu, cihac, u, 449, șăineanu, barcianu, alexi, w.), obrijă (iorga, s. d. xxii, 345), obreajie, obrejie s. f. – Din slav. (slavon. обрѣжение , scr. obrezja).