obráț n., pl. e și urĭ (vsl. obratŭ, limită d. obratiti din *ob-vratiti, a’nvîrti; bg. uvrat, 919 m.p., infl. de braț, brațe. V. vîrtej). O măsură agrară în care se’mparte un teren de cosit (în est 4 prăjinĭ fălceștĭ pătrate așezate una după alta). Pl. Marginile neplantate ale unei viĭ (numite în sud și obráție: via cu obrația eĭ). – Un ex. în Univ. 29 Maĭ 1939, 2, 5; cîĭniĭ (vagabonzĭ) vor veni de regulă pe obrațe, vor fi văzuțĭ și’mpușcațĭ (de vînător). Decĭ: „hat, cărare”. V. falce, postată.