OBLÎNC, oblîncuri, s. n. Partea de dinainte a șeii, mai ridicată și încovoiată. Călăreții se aplecară pe oblîncuri, caii zguduiră pămîntul în ropotul copitelor. SADOVEANU, O. VI 48. Să doboare cocorii... repezind asupră-le agerii săi șoimi, legați de oblîncul șelei. ODOBESCU, S. III 54.