OBLIGAȚIE. Subst. Obligație, datorie, îndatorire, sarcină; însărcinare, misiune, atribuție; răspundere, responsabilitate. Obligativitate, necesitate, imperativ. Obligare, constrîngere, silire, silnicie, impunere, forțare. Angajare, angajament, promisiune, făgăduială, făgăduință, juruință (înv. și reg.), jurămînt, legămînt. (pop.); jurămînt solemn. Adj. Obligat, dator, îndatorat. Răspunzător, responsabil. Obligatoriu, obligat (rar), de datorie (înv.), îndatoritor (neobișnuit), necesar, imperios. Obligat, silit, silnicit (rar), impus, forțat. Vb. A fi obligat, a avea obligații, a fi dator, a fi îndatorat; a fi însărcinat cu ceva, a răspunde de ceva, a avea o răspundere, a avea o responsabilitate. A fi obligatoriu, a fi necesar. A obliga, a constrînge, a sili, a silnici (rar), a impune, a forța. A se obliga, a-și asuma o obligație (o răspundere, o responsabilitate), a se angaja, a-și lua o sarcină, a se însărcina; a promite, a face promisiuni, a făgădui, a jurui (înv. și reg.); a jura, a depune jurămîntul. A-și îndeplini obligațiile, a face față obligațiilor, a-și face datoria, a se achita de datorii, a se ține de cuvînt. Adv. Obligatoriu, forțamente (livr.), cu forța, cu sila, de nevoie, vrînd-nevrînd. V. constrîngere, necesitate, promisiune.