NĂȘIE s. f. Faptul de a fi naș² (la un botez sau la o cununie); ceremonie sau petrecere care are loc la un botez sau la o cununie; legătură de rudenie între naș² și fin (v. finie, cumetrie); calitatea de naș². Rudenie de pre cununie carea să cheamă pre limbă proastă nășie sau finie (a. 1652). ap. tdrg, cf. anon. car. Ca părinți trupești sînt dători a îngriji pentru educațiunea copiilor lor, așa că din nășie nu se naște pentru ei o nouă îndătorire. MARIAN, NA. 164, cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. Astfel înțeleși, botezul se făcu și arhanghelul i-a dat omului, ca dar de nășie, darul de a se face vraci. pamfile, s. t. 82. Micșorimea zestrei ce aducea fata se compensa cu șansele de înaintare pe care le oferea înrudirea și nășia ministrului. brătescu-voinești, p. 178, cf. șăineanu, d. u. Nănășia-i împreunată cu cheltuieli. reteganul, ap. cade. Cum s-ar putea... Să se taie nășia, Să rămîie finia? mat. folk. 60, cf. șez. viii, 167. – Și: (regional) nănășie, nunășie (com. novacoviciu) s. f. – Naș² + suf. -ie.