NĂTĂRĂU, -AUCĂ, nătărăi, -auce, adj. (Adesea substantivat) Prost, mărginit la minte, neghiob, netot, nătîng (1). Am văzut și buni și răi, Și cu duh și nătărăi. ALECSANDRI, T. I 95. Nu știe nătărăul că un purice viu face mai mult decît Napoleon mort! NEGRUZZI, S. I 212. Și cu toată-a ei silință bețișori de fîn trăgea Sau vro muscă nătăraucă prinzînd iute împungea. DONICI, la CADE. Copiii ce beu adeseori vin pierd încet-încet simțirea și se fac nătărăi. DRĂGHICI, R. 29.