NĂSTĂVIRE s. f. (Învechit) Acțiunea de a năstăvi (1) și rezultatul ei; îndrumare, povățuire; instruire. Mai înainte iscusire și copilărească năstăvire către cela ce voiește a-l deprinde meșteșugul zugrăviei (a. 1805). grecu, p. 64, cf. scl 1960, 605. – Pl.: năstăviri. – V. năstăvi.