NĂSTAV¹ s. n. (Învechit și regional) Îndrumare, călăuzire, povățuire (venită din partea divinității). Dat-au Dumnezeu și împărăției năstav și au lăsat după a țării poftă, alegere și rugăciune (sfîrșitul sec. XVII). mag. ist. ii, 134/22, cf. 209/2. Sultan Mustafa, din năstav dumnezeiesc vrînd să mîngîie bătrînețile bătrînului Ioan Vodă, pentru slujbele sale, au poroncit de s-au dat domnia Moldovei fiului său celui mai mare. gheorgachi, let. iii, 295/8. Igumenul mănăstirii dîndu-i-se năstav de la Dumnezeu, deate știre patriarhului. mineiul (1776), 181^r2/4. Mergere folositoare, vai mie, năstav de sus, Nu rămîne îndoială, nu încape nici prepus. bel-diman, e. 28/35, cf. pamfile, j. ii, 156, șăineanu, d. u. Dă-i Doamne, năstav bun! scriban, d. ♦ Impuls, îndemn, imbold (interior); înclinație. Poate fi din nastavul firii spre aceasta orînduită. cantemir, ist. 64, cf. ddrf, tdrg. ◊ Expr. (Regional) A avea năstavă la cap = a fi deștept, priceput. Băiatul are multă năstavă la cap. i. cr. iii, 263. ♦ (Adverbial) Cu putere, cu forță, strașnic. Cf. pamfile, j. ii, 156. Bate năstav. densusianu, ț. h. 326. – Pl.: năstavuri. – Și: nastav s. n., (regional) năstavă s. f. – Derivat regresiv de la năstăvi. Cf. slavonul наставъ.