NĂPĂSTUI, năpăstuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A urmări cu dușmănie, a asupri, a oropsi; a persecuta. Pe dușmani i-a năpăstuit și i-a strîns aspru în chingi. SADOVEANU, O. VIII 90. El n-a năpăstuit pe nimeni și a ajutat pe unde a putut, încît n-are de ce să-i fie frică. REBREANU, R. II 66. De el ascultam totdeauna și la dînsul căutam scăpare cînd eram năpăstuit. SLAVICI, O. I 72. 2. A ponegri, a defăima, a învinui pe nedrept; a calomnia. Pentru c-am năpăstuit-o chiar pe sfînta dreptate, am să-i duc un fes roș și un tulpan untdelemniu, ca să-și mai aducă aminte din tinerețe. CREANGĂ, P. 134. Uite cum îmi năpăstuiam bunătate de nevastă. ȘEZ. V 10.