NĂPASTĂ, năpaste și năpăști, s. f. 1. Nenorocire, calamitate, pacoste, belea. Vremile adunaseră asupra țăranilor noștri năpăști și amaruri. SADOVEANU, O. VI 486. Toți așteptau cu spaimă ca să treacă năpasta. ANGHEL, PR. 110. ◊ (În imprecații) Dar cui năpastele-a testat Papucii roși de-atîtea uliți? COȘBUC, P. II 255. 2. (Și în forma învechită năpaste) Calomnie, pîră nedreaptă, învinuire neîntemeiată. Ion a fost condamnat cu năpaste, – o imoralitate. GHEREA, ST. CR. II 275. Pentru faptă răsplată și năpastă pentru năpastă! CARAGIALE, O. I 276. Toată comedia asta e o nerușinată năpaste a clevetitorilor mei. NEGRUZZI, S. I 229. ◊ Loc. adv. (Neobișnuit) Cu năpaste = cel mult. Să fi avut cu năpaste douăzeci și opt de ani. HOGAȘ, DR. II 19. 3. (Învechit, în forma de pl. năpăsti) Bir, impozit impus pe nedrept. Munca și sudoarea lui abia îi dau cu ce să plătească contribuțiile, cărora, neștiind ce nume să le deie, le numește năpăsti. NEGRUZZI, S. I 274. 4. Prostovol. – Pl. și: (rar) năpăsti. - Variante: năpaste, năpastie (ODOBESCU, S. III 28) s. f.