îns, ~ă [At: HURMUZACHI, XI, ap. DA ms / Pl: înși, ~e / E: ml ipsus, ipsa (ipse)] 1 ppr (Precedat de pp „întru” sau „printru”; art.) Dânsul, dânsa. 2pî, aî (fp) Înseși. Ele însele. 3 smf (Îvr) Individ. 4 av (înv) Chiar.

nanosecundă sf [At: DEX² / Pl: ~de / E: fr nanoseconde] Unitate de timp, folosită mai ales în electronică, egală cu a miliarda parte dintr-o secundă.

NANOSECUNDĂ s.f. Unitate de timp, folosită mai ales în electronică, egală cu a miliarda parte dintr-o secundă. [< fr. nanoseconde].

NANOSECUNDĂ s. f. (inform.) unitate de timp, în electronică, a miliarda parte dintr-o secundă. (< fr. nanoseconde)

nanosecundă s. f. O miliardime de secundă ◊ „Cercetători de la Institutul Max Planck din R.F. Germania au terminat de curând construcția unui laser cu iod care dezvoltă timp de 0,5 nanosecunde (o jumătate de miliardime de secundă) o putere de un miliard de kilowați (un terawat).” Cont. 15 IV 77 p. 5; v. și subnuclear (1964) (din fr. nanoseconde; DMN 1968; DT; DN3)

îns pron. 1. servă a determina persoana adăogând o idee de identitate: eu însumi, tu însuți, el însuș, noi înșine, voi înșivă, ei înșiși; 2. el (cu o nuanță emfatică): toate printr’însul s’au făcut. [Lat. IPSUM]. ║ m. (obișnuit la plural) persoană, individ: trei inși au venit.

+într-însu/însa/înșii/însele prep. + pr.

nanosecundă s. f., g.-d. art. nanosecundei; pl. nanosecunde; simb. ns

*nanosecundă s. f., g.-d. art. nanosecundei; pl. nanosecunde; simb. ns

dintr-însul prep. + pr.

însul pr. m., pl. înșii; f. sg. însa, pl. însele

într-însul prep. + pr.

nanosecundă s. f., pl. nanosecunde

îns (însă), pron. – Însuși. – Var. (înv.) nus. Mr. nis, năs, megl. ons, istr. ăns. Lat. ipse, f. ipsa (Diez, I, 163; Pușcariu 870; Candrea-Dens., 869; REW 4541; DAR), cf. it. esso, prov. eis, v. pg. eiso. Fonetismul indică prezența unui infix nazal din lat., cf. forma atestată inpsuius (după Densusianu, Hlr., 144, prin fonetică sintactică, în cazuri ca in ipso, cum ipso). Pron. de identitate, folosit ca adj. (îns împăratul la Coresi; înv., astăzi înlocuit de însumi), ca s. (înv.) sau ca pron. pers. de I.-a persoană (la cazuri prepoziționale, înv.; astăzi se păstrează acest uz numai în construcția printr’însul, cf. înv. într’îns, cătr’îns, spr’îns = spre îns, cunus = cu îns). Cf. adins. În general ieșit din uz cu forma sa primitivă, îns se folosește astăzi mai ales cu una din cele patru forme următoare: Ins, s. m. (individ, persoană, tip), suna îns pînă la jumătatea sec. XIX; fonetismul modern pare a se explica prin legături sintactice. Cf. însă, s. f. (persoană, tip). Dînsul (f. dînsa, pl. dînșii, dînsele), pron. (el însuși), cu prep. de (după Diez, II, 24), din lat. idem ipse), cf. it. desso „el însuși”, comel denso „omonim”, friul. zenso „omonim” (Tagliavini, Arch. Rom., X, 107). Folosit fără restricție în Mold., în Munt. se aplică exclusiv persoanelor, și s-a ajuns chiar să se diferențieze de „el”, ca formulă de politețe proprie persoanei a treia: mă duc cu el față de mă duc cu dînsul „merg cu domnia sa”. Cf. dînsele, s. f. pl. (duhuri rele, iele), cf. iele. Însă, conj. (la fel; adică, și anume; totuși, dar), pentru a cărui der. de la pron. cf. it. medesimamente de la medesimo, fr. de la même, memêment, ca și explicația lui Meyer-Lübke, Rom. Gramm., III, 551 și DAR. Însumi, pron. (eu singur), pron. de identitate, folosit cu forma pron. personal pe care îl însoțește (f. însămi, II, însuți, însăți; III, însuți, însăți; pl. I, înșine; II, înșivă; III, înșiși, însele; formele f. I însene II, însevă sînt înv.; III însele pare să piardă progresiv teren). Cf. adins. – Der. însuși, vb. (a-și lua, a-și atribui), formație artificială de la începutul sec. XIX, pentru a traduce fr. approprier (DAR), se formează cu pron. dativ; însușire, s. f. (acțiunea de a-și însuși; calitate, caracteristică).