NOBILIME s. f. 1. (În orînduirea feudală) Pătură socială formată din vîrfurile exploatatoare privilegiate ale posesorilor de feude și de titluri ereditare; (în orînduirea capitalistă, ca rămășiță a feudalismului) pătură reacționară alcătuită din foștii feudali și descendenții lor, care au dat mîna cu înalta burghezie păstrînd într-o oarecare măsură privilegiile de castă. V. aristocrație, boierime. Țăranii romîni și țăranii unguri au luptat... împotriva nobilimii maghiare. BOGZA, A. Î. 124. Contele Adam făcea parte din nobilimea veche. VORNIC, P. 90. ♦ Grup de nobili dintr-o regiune, dintr-o localitate. Toată nobilimea era la biserică. NEGRUZZI, S. I 53. 2. (Rar) Noblețe (1). Boierii... nu erau o clasă nobiliară ca în Europa, ei n-aveau nobilimea feudală, de concuistă, de origină, nici dreptul d-a fi singuri proprietari de pămînt. BĂLCESCU, O. II 14.